Încetarea de drept a măsurilor asigurătorii: despre necesitatea unei abordări echilibrate

Citesc în presă despre un „dezastru”, o „motivare halucinantă”, care „reinventează dreptul” – nimic altceva decât 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐚𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐭𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭 𝐚 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐢 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐯𝐚𝐥𝐨𝐚𝐫𝐞 (lucru care se întâmplă constant în practica judiciară începând de la final de 2021 încoace).

O să încerc să rezum cât pot de clar cele două probleme pe care le ridică discuțiile din presă din ultimele zile, măcar pentru că e vorba de probleme de care mă ocup de peste 13 ani și despre care am scris extensiv în toată această perioadă. Încerc să scriu fără patimă și cât pot de obiectiv și sper să contribui în acest fel la înțelegerea corectă a problemei (𝐬𝐮𝐛𝐥𝐢𝐧𝐢𝐞𝐳 𝐜𝐚̆ 𝐦𝐚̆ 𝐫𝐞𝐟𝐞𝐫 𝐥𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐛𝐥𝐞𝐦𝐞 𝐝𝐞 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭, neavând de altfel acces la motivarea hotărârii mai mult decât a apărut în presă).

Context: din februarie 2021, Codul de procedură penală a fost peticit cu un articol deosebit de problematic, 250 ind. 2, care ne spune că „𝐼̂𝑛 𝑡𝑜𝑡 𝑐𝑢𝑟𝑠𝑢𝑙 𝑝𝑟𝑜𝑐𝑒𝑠𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑝𝑒𝑛𝑎𝑙, 𝑝𝑟𝑜𝑐𝑢𝑟𝑜𝑟𝑢𝑙, 𝑗𝑢𝑑𝑒𝑐𝑎̆𝑡𝑜𝑟𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑚𝑒𝑟𝑎̆ 𝑝𝑟𝑒𝑙𝑖𝑚𝑖𝑛𝑎𝑟𝑎̆ 𝑠𝑎𝑢, 𝑑𝑢𝑝𝑎̆ 𝑐𝑎𝑧, 𝑖𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡̧𝑎 𝑑𝑒 𝑗𝑢𝑑𝑒𝑐𝑎𝑡𝑎̆ 𝑣𝑒𝑟𝑖𝑓𝑖𝑐𝑎̆ 𝑝𝑒𝑟𝑖𝑜𝑑𝑖𝑐, 𝑑𝑎𝑟 𝑛𝑢 𝑚𝑎𝑖 𝑡𝑎̂𝑟𝑧𝑖𝑢 𝑑𝑒 6 𝑙𝑢𝑛𝑖 𝑖̂𝑛 𝑐𝑢𝑟𝑠𝑢𝑙 𝑢𝑟𝑚𝑎̆𝑟𝑖𝑟𝑖𝑖 𝑝𝑒𝑛𝑎𝑙𝑒, 𝑟𝑒𝑠𝑝𝑒𝑐𝑡𝑖𝑣 𝑢𝑛 𝑎𝑛 𝑖̂𝑛 𝑐𝑢𝑟𝑠𝑢𝑙 𝑗𝑢𝑑𝑒𝑐𝑎̆𝑡̧𝑖𝑖, 𝑑𝑎𝑐𝑎̆ 𝑠𝑢𝑏𝑧𝑖𝑠𝑡𝑎̆ 𝑡𝑒𝑚𝑒𝑖𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑢 𝑑𝑒𝑡𝑒𝑟𝑚𝑖𝑛𝑎𝑡 𝑙𝑢𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑎𝑢 𝑚𝑒𝑛𝑡̧𝑖𝑛𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑚𝑎̆𝑠𝑢𝑟𝑖𝑖 𝑎𝑠𝑖𝑔𝑢𝑟𝑎̆𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖, 𝑑𝑖𝑠𝑝𝑢𝑛𝑎̂𝑛𝑑, 𝑑𝑢𝑝𝑎̆ 𝑐𝑎𝑧, 𝑚𝑒𝑛𝑡̧𝑖𝑛𝑒𝑟𝑒𝑎, 𝑟𝑒𝑠𝑡𝑟𝑎̂𝑛𝑔𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑎𝑢 𝑒𝑥𝑡𝑖𝑛𝑑𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑚𝑎̆𝑠𝑢𝑟𝑖𝑖 𝑑𝑖𝑠𝑝𝑢𝑠𝑒, 𝑟𝑒𝑠𝑝𝑒𝑐𝑡𝑖𝑣 𝑟𝑖𝑑𝑖𝑐𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑚𝑎̆𝑠𝑢𝑟𝑖𝑖 𝑑𝑖𝑠𝑝𝑢𝑠𝑒, 𝑝𝑟𝑒𝑣𝑒𝑑𝑒𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑎𝑟𝑡. 250 𝑠̧𝑖 250 𝑖𝑛𝑑. 1 𝑎𝑝𝑙𝑖𝑐𝑎̂𝑛𝑑𝑢-𝑠𝑒 𝑖̂𝑛 𝑚𝑜𝑑 𝑐𝑜𝑟𝑒𝑠𝑝𝑢𝑛𝑧𝑎̆𝑡𝑜𝑟.”

Pe scurt, textul spune că atunci când într-un dosar penal există măsuri asigurătorii (sechestre și popriri), procurorul trebuie să verifice la fiecare 6 luni dacă mai sunt necesare (când dosarul este în faza de urmărire penală), iar judecătorul (când dosarul se află deja la el), la fiecare an. Soluția procurorului se atacă cu contestație la judecător; soluția judecătorului se atacă la fel, la alți judecători.

Prima problemă: natura termenului de 6 luni, respectiv 1 an: este vorba de un termen substanțial sau procedural? Iar dacă este procedural, este imperativ sau de recomandare? (dilatoriu nu a zis nimeni că ar fi)

𝐓𝐞𝐫𝐦𝐞𝐧 𝐬𝐮𝐛𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭̦𝐢𝐚𝐥 = este prevăzut în materia măsurilor restrictive sau privative de drepturi, are deci legătură cu drepturile materiale protejate de lege (ex. dreptul la libertate, dreptul de proprietate)

𝐓𝐞𝐫𝐦𝐞𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐜𝐞𝐝𝐮𝐫𝐚𝐥 = cel înăuntrul căruia sau până la care se pot îndeplini sau trebuie îndeplinite anumite acte, activităţi ori măsuri procesuale (ex. termenul în care se poate declara apel), are deci legătură cu drepturi procesuale

𝑻𝒆𝒓𝒎𝒆𝒏𝒖𝒍 𝒑𝒓𝒐𝒄𝒆𝒅𝒖𝒓𝒂𝒍 𝒅𝒆 𝒓𝒆𝒄𝒐𝒎𝒂𝒏𝒅𝒂𝒓𝒆 este cel care nu atrage consecințe (sancțiuni) în caz de nerespectare.

𝑻𝒆𝒓𝒎𝒆𝒏𝒖𝒍 𝒑𝒓𝒐𝒄𝒆𝒅𝒖𝒓𝒂𝒍 𝒊𝒎𝒑𝒆𝒓𝒂𝒕𝒊𝒗 este cel a cărui nerespectare atrage sancțiuni.

Aceasta ar fi teoria la modul simplist; despre termene și clasificarea lor s-a scris mult în doctrină, de multă vreme, nu de ieri de azi.

„Reinventarea dreptului”, care „i-a șocat pe experții în drept”, constă în faptul că în dosarul despre care se vorbește în presă, instanța ar fi spus că este un termen substanțial, preluând „opinii doctrinare izolate”.

Realitatea: 𝐜𝐚𝐦 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐨𝐜𝐭𝐫𝐢𝐧𝐚 𝐬𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐭𝐞𝐫𝐦𝐞𝐧𝐮𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐬𝐮𝐛𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭̦𝐢𝐚𝐥 (unele surse sunt menționate și în hotărâre), întrucât este instituit pentru protecția dreptului de proprietate. Citez aici ce am la îndemână din vacanță și ce mi-a fost pus la dispoziție rapid de prieteni – mulțumesc (𝑠̦𝑖 𝑚𝑢𝑙𝑡̦𝑢𝑚𝑒𝑠𝑐 𝑚𝑢𝑙𝑡 𝑡𝑢𝑡𝑢𝑟𝑜𝑟 𝑐𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑢 𝑐𝑖𝑡𝑖𝑡 𝑚𝑎𝑡𝑒𝑟𝑖𝑎𝑙𝑢𝑙 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑎 𝑖̂𝑛𝑎𝑖𝑛𝑡𝑒 𝑑𝑒 𝑝𝑢𝑏𝑙𝑖𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑠̦𝑖 𝑎𝑢 𝑎𝑗𝑢𝑡𝑎𝑡 𝑙𝑎 𝑟𝑎𝑓𝑖𝑛𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑙𝑢𝑖)!

V. R. Gherghe, Verificarea măsurilor asigurătorii pe parcursul procesului penal, în Dreptul nr. 1/2022

L. Criste, Verificarea măsurilor asigurătorii în procesul penal, în Caiete de drept penal nr. 1/2022, p. 11

Gh. Mateuț, Procedură penală. Partea generală, ediția 2, Ed. Universul Juridic, 2025 (𝑖̂𝑛 𝑐𝑢𝑟𝑠 𝑑𝑒 𝑎𝑝𝑎𝑟𝑖𝑡̦𝑖𝑒 – 𝑚𝑢𝑙𝑡̦𝑢𝑚𝑒𝑠𝑐 𝑓𝑟𝑢𝑚𝑜𝑠 𝑐𝑜𝑙𝑒𝑔𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝐶𝑙𝑢𝑗 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑓𝑎𝑐𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑎𝑐𝑐𝑒𝑠𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑙𝑎 𝑎𝑐𝑒𝑎𝑠𝑡𝑎̆ 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑖̂𝑛𝑐𝑎̆ 𝑛𝑒𝑝𝑢𝑏𝑙𝑖𝑐𝑎𝑡𝑎̆)

A. Iugan, Procedură penală. Partea generală, ediția 2, Ed. CH Beck, București, 2024, p. 675

M. Udroiu, Sinteze de procedură penală. Partea generală. Ediția 6, Ed. CH Beck, București, 2025, p. 164-164

D. Lupașcu, Măsurile asigurătorii în procesul penal (III). Durata. Ridicarea măsurii. Încetarea de drept, publicat pe www.juridice.ro în 2024

Și la fel am scris și eu în CPP comentat (ultimele două ediții), revenind expres asupra opiniei exprimate la 2 luni și ceva de la intrarea în vigoare a legii care a introdus art. 250 ind. 2 în Codul de procedură penală.

În sensul că termenul este mixt (substanțial și procedural, întrucât ocrotește două tipuri de interese), a dezvoltat Gherghe Vicentiu-Razvan ulterior în 𝑀𝑎̆𝑠𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑎𝑠𝑖𝑔𝑢𝑟𝑎̆𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑖̂𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑐𝑒𝑠𝑢𝑙 𝑝𝑒𝑛𝑎𝑙, Ed. Hamangiu, București, 2025, p. 798 (și anterior pentru a ajunge la această concluzie).

Fără a spune expres că termenul este substanțial, dar legând textul de art. 53 alin. 2 din Constituție și dreptul de proprietate (și admițând încetarea de drept), a se vedea și B. Micu, R. Slăvoiu, A. Zarafiu, Procedură penală, ediția 3, Ed. Hamangiu, București, 2025, p. 414.

Pentru cei care nu sunt de specialitate și nu cunosc numele de mai sus, sintetizând: 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐁𝐮𝐜𝐮𝐫𝐞𝐬̦𝐭𝐢 (𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐟𝐚𝐜𝐮𝐥𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢) 𝐬̦𝐢 𝐂𝐥𝐮𝐣, 𝐚𝐯𝐨𝐜𝐚𝐭̦𝐢, 𝐣𝐮𝐝𝐞𝐜𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢, 𝐩𝐫𝐨𝐜𝐮𝐫𝐨𝐫𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐢𝐝𝐞𝐫𝐚̆ 𝐭𝐨𝐭̦𝐢 𝐜𝐚̆ 𝐭𝐞𝐫𝐦𝐞𝐧𝐮𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐬𝐮𝐛𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭̦𝐢𝐚𝐥, 𝐜𝐮𝐦 𝐫𝐞𝐳𝐮𝐥𝐭𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐚 𝐬𝐩𝐮𝐬 𝐬̦𝐢 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭̦𝐚, 𝐜𝐢𝐭𝐚̂𝐧𝐝 𝐨 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐚̆𝐫𝐢.

De ce este relevant?

Pentru că termenul substanțial pe luni se calculează într-un fel, iar cel procedural într-un fel.

Dacă e substanțial, sunt două variante pe care le-am identificat.

Una ar fi să calculăm potrivit art. 186 alin. (1) C.pen. (care s-ar aplica în temeiul art. 602 C.pr.pen.), adică fără a se lua în considerare ziua în care se împlinește.

Într-o altă opinie, calculul unui astfel de termen substanțial se face potrivit art. 271 C.pr.pen., care se aplică termenelor pe luni în felul următor: ziua în care termenul începe să curgă și ziua în care se împlinește intră în calcul. O lună începută pe 1 martie se împlinește pe 31 martie. O lună începută pe 15 martie se împlinește pe 14 aprilie. Șase luni începute pe 15 martie se împlinesc pe 14 septembrie (mereu cu o zi înaintea datei respective, în luna corespunzătoare).

Așa cum am scris în CPP comentat:

„𝐷𝑒𝑠𝑖𝑔𝑢𝑟, 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑚𝑎̆𝑠𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑎𝑠𝑖𝑔𝑢𝑟𝑎̆𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑐𝑒 𝑎𝑢 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑙𝑢𝑎𝑡𝑒 𝑢𝑙𝑡𝑒𝑟𝑖𝑜𝑟 𝑑𝑎𝑡𝑒𝑖 𝑑𝑒 28 𝑓𝑒𝑏𝑟𝑢𝑎𝑟𝑖𝑒 2021 (𝑑𝑎𝑡𝑎 𝑖𝑛𝑡𝑟𝑎̆𝑟𝑖𝑖 𝑖̂𝑛 𝑣𝑖𝑔𝑜𝑎𝑟𝑒 𝑎 𝑙𝑒𝑔𝑖𝑖), 𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛𝑢𝑙 𝑠𝑒 𝑐𝑎𝑙𝑐𝑢𝑙𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑚𝑜𝑚𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙 𝑙𝑎 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑒𝑎 𝑎𝑢 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑙𝑢𝑎𝑡𝑒. 𝑃𝑟𝑖𝑛 𝑢𝑟𝑚𝑎𝑟𝑒, 𝑜 𝑚𝑎̆𝑠𝑢𝑟𝑎̆ 𝑎𝑠𝑖𝑔𝑢𝑟𝑎̆𝑡𝑜𝑟𝑖𝑒 𝑙𝑢𝑎𝑡𝑎̆ 𝑙𝑎 15 𝑚𝑎𝑟𝑡𝑖𝑒 2021 𝑖̂𝑛 𝑐𝑢𝑟𝑠𝑢𝑙 𝑢𝑟𝑚𝑎̆𝑟𝑖𝑟𝑖𝑖 𝑝𝑒𝑛𝑎𝑙𝑒 𝑎 𝑡𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖𝑡 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑒 𝑣𝑒𝑟𝑖𝑓𝑖𝑐𝑎𝑡𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑐𝑢𝑟𝑜𝑟 𝑐𝑒𝑙 𝑡𝑎̂𝑟𝑧𝑖𝑢 𝑙𝑎 14 𝑠𝑒𝑝𝑡𝑒𝑚𝑏𝑟𝑖𝑒 2021 (𝑛𝑎𝑡𝑢𝑟𝑎 𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛𝑢𝑙𝑢𝑖 – 𝑝𝑟𝑜𝑐𝑒𝑑𝑢𝑟𝑎𝑙 𝑠𝑎𝑢 𝑠𝑢𝑏𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡̦𝑖𝑎𝑙 – 𝑝𝑎𝑟𝑒 𝑎 𝑓𝑖 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑟𝑜𝑣𝑒𝑟𝑠𝑎𝑡𝑎̆; 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑟𝑎𝑟 𝑐𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑎𝑟𝑎̆𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑖̂𝑛𝑡𝑟-𝑢𝑛 𝑚𝑎𝑡𝑒𝑟𝑖𝑎𝑙 𝑎𝑛𝑡𝑒𝑟𝑖𝑜𝑟 𝑠̦𝑖 𝑑𝑒𝑠̦𝑖 𝑛𝑢 𝑒𝑥𝑖𝑠𝑡𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑐𝑎̆ 𝑜 𝑠𝑎𝑛𝑐𝑡̦𝑖𝑢𝑛𝑒 𝑝𝑟𝑒𝑣𝑎̆𝑧𝑢𝑡𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑙𝑒𝑔𝑒 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑜𝑚𝑖𝑠𝑖𝑢𝑛𝑒𝑎 𝑑𝑒 𝑎 𝑣𝑒𝑟𝑖𝑓𝑖𝑐𝑎 𝑚𝑎̆𝑠𝑢𝑟𝑎 𝑎𝑠𝑖𝑔𝑢𝑟𝑎̆𝑡𝑜𝑟𝑖𝑒, 𝑐𝑟𝑒𝑑𝑒𝑚 𝑡𝑜𝑡𝑢𝑠̦𝑖 𝑐𝑎̆ 𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛𝑢𝑙 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑢𝑛𝑢𝑙 𝑠𝑢𝑏𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡̦𝑖𝑎𝑙, 𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑢𝑛𝑒𝑎 𝑡𝑒𝑥𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑑𝑒 𝑙𝑒𝑔𝑒 𝑓𝑖𝑖𝑛𝑑 𝑠𝑖𝑚𝑖𝑙𝑎𝑟𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑐𝑒𝑎 𝑒𝑥𝑖𝑠𝑡𝑒𝑛𝑡𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑧𝑢𝑙 𝑚𝑎̆𝑠𝑢𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑝𝑟𝑒𝑣𝑒𝑛𝑡𝑖𝑣𝑒, 𝑎𝑛𝑢𝑚𝑒 𝑑𝑒 𝑎 𝑖̂𝑚𝑝𝑖𝑒𝑑𝑖𝑐𝑎 𝑎𝑓𝑒𝑐𝑡𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑝𝑒 𝑜 𝑑𝑢𝑟𝑎𝑡𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑑𝑒𝑙𝑢𝑛𝑔𝑎𝑡𝑎̆ 𝑎 𝑢𝑛𝑜𝑟 𝑑𝑟𝑒𝑝𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑓𝑢𝑛𝑑𝑎𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑙𝑒 – 𝑖̂𝑛 𝑠𝑝𝑒𝑐𝑖𝑎𝑙 𝑎 𝑑𝑟𝑒𝑝𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑝𝑟𝑖𝑒𝑡𝑎𝑡𝑒; 𝑎𝑐𝑒𝑎𝑠𝑡𝑎 𝑖̂𝑛𝑠𝑒𝑎𝑚𝑛𝑎̆ 𝑠̦𝑖 𝑐𝑎̆ 𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛𝑢𝑙 𝑛𝑢 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑠𝑢𝑝𝑢𝑠 𝑝𝑟𝑜𝑟𝑜𝑔𝑎̆𝑟𝑖𝑖 (…)”.

Orice text am aplica deci, rezultatul este același.

În schimb, termenul procedural pe luni se calculează în alt fel, potrivit art. 269 alin. (3) C.pr. pen., adică expiră la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni. Deci, în exemplul de mai sus, un termen procedural care a început să curgă pe 15 martie 2021 a expirat pe 15 septembrie 2021 (ultima zi în care trebuia verificată măsura).

A doua problemă (legată tot de importanța calificării de mai sus): 𝐜𝐞 𝐬𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̂𝐦𝐩𝐥𝐚̆ 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐚 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐞 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐯𝐞𝐫𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝟔 𝐥𝐮𝐧𝐢, 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯 𝐮𝐧 𝐚𝐧?

Doctrina: 𝐜𝐮 𝐞𝐱𝐜𝐞𝐩𝐭̦𝐢𝐚 𝐦𝐞𝐚 , 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐚̆ 𝐥𝐮𝐦𝐞𝐚 𝐬𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐝𝐞𝐩𝐚̆𝐬̦𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐭𝐞𝐫𝐦𝐞𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐝𝐞 𝐯𝐞𝐫𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐢𝐢 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐚𝐭𝐫𝐚𝐠𝐞 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭. Nu reiau motivele, pe scurt se invocă art. 268 alin. (2) C.pen., dar și o decizie a ICCJ pronunțată în recurs în interesul legii (RIL 7/2006) în legătură cu verificarea măsurilor preventive, situația fiind identică ca aceea existentă în această materie (măsurile preventive nu se iau pe un termen, dar se verifică periodic).

De ce nu cred eu că încetează de drept – pentru unicul motiv că n-avem „drept”, adică text de lege (unde includ ICCJ care să se pronunțe într-o decizie obligatorie, mai exact RIL, pentru că HP s-a încercat și s-a respins ca inadmisibil potrivit unei jurisprudențe relativ constante în materie privind chestiunile de procedură). Cum ziceam, opinia mea este minoritară (probabil singulară, dacă nu mi-a scăpat ceva).

Ce spune jurisprudența:

– cu excepția unei hotărâri din 2022, pronunțată cu majoritate (2-1), 𝐩𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐜𝐮𝐫𝐚̂𝐧𝐝 𝐩𝐫𝐚𝐜𝐭𝐢𝐜𝐚 𝐈̂𝐧𝐚𝐥𝐭𝐞𝐢 𝐂𝐮𝐫𝐭̦𝐢 𝐞𝐫𝐚 𝐮𝐧𝐚𝐧𝐢𝐦𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐚 𝐚𝐟𝐢𝐫𝐦𝐚 𝐜𝐚̆ 𝐭𝐞𝐫𝐦𝐞𝐧𝐮𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧𝐮𝐥 𝐩𝐫𝐨𝐜𝐞𝐝𝐮𝐫𝐚𝐥 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐜𝐨𝐦𝐚𝐧𝐝𝐚𝐫𝐞 (am citat multe hotărâri în CPP comentat, nu le reiau aici) și deci depășirea lui nu conduce la încetarea de drept. Recent, la nivelul ICCJ o opinie separată califică termenul ca substanțial; am auzit (dar nu am citit, nu era motivată când am verificat) că într-o altă hotărâre măsurile ar fi încetat de drept;

– 𝐩𝐫𝐚𝐜𝐭𝐢𝐜𝐚 𝐜𝐞𝐥𝐨𝐫𝐥𝐚𝐥𝐭𝐞 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭̦𝐞, 𝐦𝐚𝐢 𝐜𝐮 𝐬𝐞𝐚𝐦𝐚̆ 𝐚 𝐜𝐮𝐫𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐞𝐥, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢̂𝐦𝐩𝐚̆𝐫𝐭̦𝐢𝐭𝐚̆. La nivelul Curții de Apel București o cunosc mai bine și probabil că este undeva la 50-50% (practica are în vedere mai degrabă încetarea de drept decât natura termenului, dar cele două sunt legate). Și este așa de 4 ani de când a apărut problema de drept. La o simplă căutare pe Rejust se găsesc sute de hotărâri în același sens ca aceasta recentă, dar și multe altele în sens opus. Că sumele sunt mari, că paguba e importantă, că victimele sunt numeroase – da, dar de asta unii oameni își asumă responsabilitatea să decidă și cred că ar trebui să fim mai corecți cu ei.

Pentru a preveni o întrebare: este normal să existe așa o diferență de opinii? Se întâmplă în multe materii, din păcate; într-adevăr aici ar fi trebuit deja să se intervină, prin diferite mecanisme.

În opinia mea, legiuitorul trebuia să corecteze rapid textul (sunt deja 4 ani și jumătate de când am semnalat cu toții problema), CCR ar fi putut să se pronunțe pe sutele de excepții invocate în această privință (și apoi legiuitorul să intervină rapid, pentru că doar decizia CCR nu ar avea, cred eu, efectul rezolvării imediate a problemei), iar un RIL ar fi putut fi promovat deja, pentru că este un exemplu clar de practică neunitară. De altfel, și colegii mei care au opinia contrară, și eu, după atâtea soluții diferite, am tot zis că „𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐮𝐦, 𝐝𝐚𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐬̦𝐭𝐢𝐦 𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫 𝐜𝐮𝐦 𝐞”.

Regret că presa prezintă doar o parte a opiniilor și a problemelor care, de fapt, există în această materie. Cred că o abordare echilibrată și o redare a ambelor opinii ar fi binevenită (un „pe de o parte”, „pe de altă parte” ar face mult bine).

Cred că am vrut doar să spun să nu aruncăm cu piatra fără să ne informăm. Și, în general, să nu aruncăm cu piatra.