𝐃𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐝𝐮𝐫𝐚𝐭𝐚 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐜𝐞𝐬𝐮𝐥 𝐩𝐞𝐧𝐚𝐥

Aud sau citesc des, în ultima vreme, fie în instanță, fie în articole de doctrină, că măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal trebuie să fie ridicate pentru că 𝒅𝒖𝒓𝒂𝒕𝒂 𝒍𝒐𝒓 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒆𝒙𝒂𝒈𝒆𝒓𝒂𝒕 𝒅𝒆 𝒎𝒂𝒓𝒆. Am auzit această propoziție și când măsurile erau luate de câteva luni, dar și de 4-5-6 sau chiar 10-11 ani. Invariabil, se invocă jurisprudența CEDO în materie, în special cauza 𝐹𝑜𝑟𝑚𝑖𝑛𝑠𝑡𝑒𝑟 𝐸𝑛𝑡𝑒𝑟𝑝𝑟𝑖𝑠𝑒𝑠 𝑐. 𝑅𝑒𝑝𝑢𝑏𝑙𝑖𝑐𝑖𝑖 𝐶𝑒ℎ𝑒, uneori și 𝐵𝑒𝑛𝑒𝑡 𝑃𝑟𝑎ℎ𝑎 𝑐. 𝑅𝑒𝑝𝑢𝑏𝑙𝑖𝑐𝑖𝑖 𝐶𝑒ℎ𝑒, iar mai nou și 𝐶𝑟𝑒𝑑𝑖𝑡 𝐸𝑢𝑟𝑜𝑝𝑒 𝐿𝑒𝑎𝑠𝑖𝑛𝑔 𝑐. 𝑅𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑖𝑒𝑖 sau 𝑊𝑒𝑙𝑙𝑎𝑛𝑒 𝐿𝑡𝑑. 𝑐. 𝑅𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑖𝑒𝑖.

Cât de mult este, de fapt, prea mult în această materie, conform CEDO?

Înainte de toate, trebuie menționat că 𝐧𝐢𝐜𝐚̆𝐢𝐞𝐫𝐢 𝐂𝐄𝐃𝐎 𝐧𝐮 𝐬𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐝𝐮𝐫𝐚𝐭𝐚 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐮𝐥 𝐜𝐫𝐢𝐭𝐞𝐫𝐢𝐮 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐣𝐮𝐬𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚̆ 𝐫𝐞𝐭̦𝐢𝐧𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐢̂𝐧𝐜𝐚̆𝐥𝐜𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐚𝐫𝐭. 𝟏 𝐝𝐢𝐧 𝐏𝐫𝐨𝐭𝐨𝐜𝐨𝐥𝐮𝐥 𝟏 𝐥𝐚 𝐂𝐨𝐧𝐯𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐞 (𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐞𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢).

Mai exact, în cauzele citate mai sus:

– în cauza 𝐹𝑜𝑟𝑚𝑖𝑛𝑠𝑡𝑒𝑟 𝑐. 𝑅𝑒𝑝𝑢𝑏𝑙𝑖𝑐𝑖𝑖 𝐶𝑒ℎ𝑒, durata procedurii este 𝐜𝐨𝐫𝐨𝐛𝐨𝐫𝐚𝐭𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐯𝐚𝐥𝐨𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐢𝐝𝐞𝐫𝐚𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐚 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 (prejudiciul stabilit prin rechizitoriul din anul 2005 era de 41.941.642 euro);

– în mod asemănător, o durată de 4 ani și 5 luni, 𝐜𝐨𝐫𝐨𝐛𝐨𝐫𝐚𝐭𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐯𝐚𝐥𝐨𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐬𝐮𝐦𝐞𝐢 𝐢𝐧𝐝𝐢𝐬𝐩𝐨𝐧𝐢𝐛𝐢𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐞𝐬𝐭𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐢𝐢 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐮𝐬𝐞 𝐢̂𝐧 𝐟𝐚𝐳𝐚 𝐮𝐫𝐦𝐚̆𝐫𝐢𝐫𝐢𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐚𝐥𝐞 a fost considerată ca nefiind conformă cu Convenția (cauza 𝑊𝑒𝑙𝑙𝑎𝑛𝑒 𝐿𝑡𝑑. 𝐶. 𝑅𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑖𝑒𝑖, hotărârea din 12 octombrie 2021);

– anterior, o durată de aprox. 8 ani, 𝐜𝐨𝐫𝐨𝐛𝐨𝐫𝐚𝐭𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐞𝐚𝐬̦𝐢 𝐞𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐞, a condus Curtea la constatarea încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea CtEDO, cauza 𝐶𝑟𝑒𝑑𝑖𝑡 𝐸𝑢𝑟𝑜𝑝𝑒 𝐿𝑒𝑎𝑠𝑖𝑛𝑔 𝐼𝐹𝑁 𝑆𝐴. 𝑐. 𝑅𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑖𝑒𝑖, hotărârea din 20 iulie 2020) – societatea reclamantă era terță de procesul penal;

– în schimb, o durată a măsurii asigurătorii de 5 ani a fost considerată de Curte ca fiind proporțională, dacă, 𝐚𝐯𝐚̂𝐧𝐝 𝐢̂𝐧 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐫𝐞 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐥𝐞𝐱𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐜𝐚𝐮𝐳𝐞𝐢, 𝐨𝐫𝐠𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐚𝐥𝐞 𝐧𝐮 𝐚𝐮 𝐫𝐚̆𝐦𝐚𝐬 𝐢̂𝐧 𝐩𝐚𝐬𝐢𝐯𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐩𝐞𝐫𝐢𝐨𝐚𝐝𝐚̆, 𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐠𝐚̂𝐧𝐝 𝐩𝐫𝐨𝐛𝐞, 𝐚𝐮𝐝𝐢𝐢𝐧𝐝 𝐦𝐚𝐫𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐬̧𝐢 𝐞𝐟𝐞𝐜𝐭𝐮𝐚̂𝐧𝐝 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐜𝐢𝐭𝐚̆𝐫𝐢 𝐝𝐞 𝐚𝐬𝐢𝐬𝐭𝐞𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐣𝐮𝐝𝐢𝐜𝐢𝐚𝐫𝐚̆ (cauza 𝐵𝑒𝑛𝑒𝑡 𝑃𝑟𝑎ℎ𝑎 𝑆𝑃𝑂𝐿 𝑆.𝑅.𝑂. 𝑐. 𝑅𝑒𝑝𝑢𝑏𝑙𝑖𝑐𝑖𝑖 𝐶𝑒ℎ𝑒, hotărârea din 28 septembrie 2010, parag. 103 şi urm.).

Probabil una din cauzele cele mai relevante pentru problema în discuție este 𝐾𝑎𝑟𝑎ℎ𝑎𝑠𝑎𝑛𝑜𝑔𝑙𝑢 𝑐. 𝑇𝑢𝑟𝑐𝑖𝑒𝑖 din 2021 – a se vedea, în mod special, par. 150-154 – în care Curtea a reținut că 𝐚𝐫𝐭. 𝟏 𝐝𝐢𝐧 𝐏𝐫𝐨𝐭𝐨𝐜𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐧𝐫. 𝟏 𝐧𝐮 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐢̂𝐧𝐜𝐚̆𝐥𝐜𝐚𝐭, 𝐝𝐞𝐬̦𝐢 𝐞𝐫𝐚 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐚 𝐝𝐞 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐢 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐥𝐮𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐱. 𝟏𝟎 𝐚𝐧𝐢.

Pe scurt, Curtea spune că proporționalitatea ingerinței în dreptul de proprietate se apreciază ținând seama de un 𝑐𝑢𝑚𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑓𝑎𝑐𝑡𝑜𝑟𝑖 (par. 151), care au în vedere atât durata, dar și domeniul de aplicare și natura restricțiilor, precum și prezența sau absența garanțiilor procedurale. Sunt așadar avute în vedere criterii precum:

– 𝐯𝐚𝐥𝐨𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐛𝐮𝐧𝐮𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐬𝐞𝐜𝐡𝐞𝐬𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞 (este deci importantă evaluarea acestora+dacă acoperă sau nu valoarea prejudiciului) – spre ex., în cauza 𝐷𝑧𝑖𝑛𝑖𝑐, valoarea bunurilor sechestrate a fost de aproape nouă ori mai mare decât câștigul pecuniar pretins obținut prin comiterea infracțiunii, iar instanțele interne nu au făcut nicio evaluare în acest sens; în schimb, în cauza 𝐾𝑎𝑟𝑎ℎ𝑎𝑠𝑎𝑛𝑜𝑔𝑙𝑢, domeniul de aplicare a măsurilor provizorii împotriva reclamantului nu a fost disproporționat în raport cu pierderile pecuniare solicitate persoanelor ale căror bunuri făceau obiectul măsurilor asigurătorii. De asemenea, Curtea reține că prejudiciul cauzat prin măsurile asigurătorii 𝑛𝑢 𝑡𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑎𝑟𝑒 𝑑𝑒𝑐𝑎̂𝑡 𝑐𝑒𝑒𝑎 𝑐𝑒 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑖𝑛𝑒𝑣𝑖𝑡𝑎𝑏𝑖𝑙 (de pildă, în cauza 𝑆𝑡𝑜𝑙𝑘𝑜𝑤𝑠𝑘𝑖 𝑐. 𝑃𝑜𝑙𝑜𝑛𝑖𝑒𝑖 din 2021 s-a reținut că „păstrarea mașinii (de către autorități – n. m.) pentru mulți ani într-o parcare în aer liber nu poate fi considerată diligență”);

– 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐞𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐫𝐭𝐚𝐧𝐭𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐮𝐠𝐞𝐫𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐯𝐢𝐧𝐨𝐯𝐚̆𝐭̦𝐢𝐚 𝐢𝐧𝐜𝐮𝐥𝐩𝐚𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫 – de pildă, în cauza 𝑈𝑧𝑎𝑛, nu exista nicio dovadă în dosar care să indice că reclamanții înșiși ar fi fost implicați în comiterea infracțiunilor; dimpotrivă, în cauza 𝐾𝑎𝑟𝑎ℎ𝑎𝑠𝑎𝑛𝑜𝑔𝑙𝑢, instanțele naționale au găsit anumite elemente în dosarul cauzei care indicau vinovăția reclamantului;

– 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐧𝐮 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐠𝐞𝐧𝐞𝐫𝐚𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐧𝐮 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐚𝐩𝐥𝐢𝐜𝐚𝐭𝐞 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐦𝐚𝐭 𝐬̦𝐢 𝐢𝐧𝐟𝐥𝐞𝐱𝐢𝐛𝐢𝐥, aspect extrem de important în viziunea Curții. Mai exact, se verifică să nu fie indisponibilizate sursele de venit în întregime și dacă a existat posibilitatea adaptării măsurilor (de pildă, dacă sunt verificate periodic, în dreptul nostru); de exemplu, în cauza 𝐴𝑚𝑒𝑟𝑖𝑠𝑜𝑐 𝐶𝑒𝑛𝑡𝑒𝑟 𝑆.𝑅.𝐿. 𝑣. 𝐿𝑢𝑥𝑒𝑚𝑏𝑜𝑢𝑟𝑔 (2024), instanțele naționale nu au verificat măsurile deloc timp de 6 ani; în cauza 𝐴𝑘𝑠ℎ𝑖𝑛 𝐺𝑎𝑟𝑎𝑦𝑒𝑣 𝑣. 𝐴𝑧𝑒𝑟𝑏𝑎𝑖𝑗𝑎𝑛 (2023) măsurile au durat 25 de ani, fără posibilitatea ca autoritățile să verifice necesitatea menținerii acestora; se analizează, totodată, dacă au fost luate în considerare măsuri alternative (de pildă, returnarea mărfurilor către societatea reclamantă în schimbul prezentării unei scrisori de garanție bancară – 𝐼̇𝑝𝑒𝑘 𝑆𝑜𝑐𝑖𝑒́𝑡𝑒́ 𝑎̀ 𝑟𝑒𝑠𝑝𝑜𝑛𝑠𝑎𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡𝑒́ 𝑙𝑖𝑚𝑖𝑡𝑒́𝑒 𝑐. 𝑇𝑢𝑟𝑐𝑖𝑒𝑖, 2022, constatându-se încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1); dimpotrivă, în cauza 𝐾𝑎𝑟𝑎ℎ𝑎𝑠𝑎𝑛𝑜𝑔𝑙𝑢, instanțele au redus treptat domeniul de aplicare și întinderea măsurilor în cauză pentru a-i permite reclamantului să se bucure de bunurile sale mobile și să utilizeze salariul și pensia;

– dacă atât măsurile asigurătorii, cât și menținerea acestora 𝐚𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐮𝐭 𝐟𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐞𝐬𝐭𝐚𝐭𝐞 de persoanele interesate, acestea beneficiind așadar de toate garanțiile procedurale necesare;

– desigur, un rol important în analiză (iar aici mai ales pentru instanțele naționale) îl are 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐥𝐞𝐱𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐜𝐚𝐮𝐳𝐞𝐢 – aș adăuga, și 𝐬𝐭𝐚𝐝𝐢𝐮𝐥 𝐩𝐫𝐨𝐜𝐞𝐝𝐮𝐫𝐢𝐢 (jurisprudența ICCJ, de altfel, acordă o importanță deosebită momentului procedurii, ridicând frecvent măsuri asigurătorii care durează de mai mulți ani dacă dosarul se află încă în faza de urmărire penală ori dacă cercetarea judecătorească se află la început). Și da, măsurile asigurătorii pot fi ridicate (și trebuie verificate) și dacă luarea acestora este obligatorie potrivit legii (𝑑𝑒𝑠𝑝𝑟𝑒 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑏𝑙𝑒𝑚𝑒 𝑎𝑚 𝑠𝑐𝑟𝑖𝑠 𝑝𝑒 𝑙𝑎𝑟𝑔 𝑖̂𝑛 𝐶𝑃𝑃 𝐶𝑜𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑡 𝑝𝑢𝑏𝑙𝑖𝑐𝑎𝑡 𝑙𝑎 𝑒𝑑𝑖𝑡𝑢𝑟𝑎 𝐶𝐻 𝐵𝑒𝑐𝑘).

Foarte interesant, în cauza 𝐺𝑖𝑙𝑙𝑖𝑔𝑎𝑛 𝑠̦𝑖 𝑎𝑙𝑡̦𝑖𝑖 𝑐. 𝐼𝑟𝑙𝑎𝑛𝑑𝑒𝑖 (2021), analizată însă în lumina art. 6 din Convenție, Curtea a considerat că acest articol nu a fost încălcat, deși procedurile au durat în total 20 de ani, timp în care bunurile reclamanților au fost sub sechestru, această durată a fost determinată în mare parte de ei, iar pe parcursul procedurilor 𝐚𝐮 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐢𝐧𝐮𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐛𝐮𝐜𝐮𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐛𝐮𝐧𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐮𝐩𝐮𝐬𝐞 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 (imobilele în care locuiau).

Concluzie: 𝐝𝐮𝐫𝐚𝐭𝐚 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐮𝐧𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐜𝐫𝐢𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐚𝐧𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐨𝐫𝐠𝐚𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐣𝐮𝐝𝐢𝐜𝐢𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐥𝐞 𝐯𝐞𝐫𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚̆/𝐬𝐨𝐥𝐮𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐨 𝐜𝐞𝐫𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐫𝐢𝐝𝐢𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐨𝐫𝐚. Nu există o durată de la care se poate spune „e prea mult”, ci analiza trebuie realizată de la caz la caz (𝑠̦𝑡𝑖𝑢, 𝑛𝑢 𝑛𝑒 𝑝𝑙𝑎𝑐𝑒 𝑒𝑥𝑝𝑟𝑒𝑠𝑖𝑎), în funcție de toate criteriile enunțate mai sus.