Insuportabila ușurătate a legăturii dintre insolvență și dreptul penal

Acesta este titlul unui material publicat în 2016 pe JURIDICE.ro împreună cu regretata Alexandra Șinc (pe care am tot pomenit-o zilele acestea, pentru că sunt puțini oameni care au o perspectivă așa de clară asupra măsurilor asigurătorii cum avea ea).

Pentru referință, materialul este acesta – https://www.juridice.ro/…/insuportabila-usuratate-a…, iar o parte dintre aspectele acolo explicate au fost detaliate și actualizate în CPP comentat.

De ce îl amintesc acum? Pentru că în contextul isteriei din presă și de pe rețelele sociale privind ridicarea unor sechestre, despre care am scris zilele trecute, s-a pierdut din vedere un alt detaliu esențial: se pare că societatea era în insolvență la data luării măsurilor asigurătorii, ceea ce înseamnă că 𝐬𝐞𝐜𝐡𝐞𝐬𝐭𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐧𝐮 𝐚𝐯𝐞𝐚𝐮, 𝐢̂𝐧 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐮𝐧 𝐞𝐟𝐞𝐜𝐭.

Din nou, o să mă refer strict la problema de drept, întrucât e una veche (a se vedea și articolul de mai sus) și prea puțin înțeleasă în practică.

Problema sună așa: 𝐩𝐨𝐭 𝐟𝐢 𝐥𝐮𝐚𝐭𝐞 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐢 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐜𝐞𝐬𝐮𝐥 𝐩𝐞𝐧𝐚𝐥 𝐢̂𝐦𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯𝐚 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐚𝐧𝐞 𝐣𝐮𝐫𝐢𝐝𝐢𝐜𝐞 𝐚𝐟𝐥𝐚𝐭𝐞 𝐢̂𝐧 𝐢𝐧𝐬𝐨𝐥𝐯𝐞𝐧𝐭̦𝐚̆?

Răspuns scurt: da, dar nu e tocmai util.

Pentru detalii, avem:

𝑫𝒂𝒕𝒂 𝒅𝒆𝒔𝒄𝒉𝒊𝒅𝒆𝒓𝒊𝒊 𝒑𝒓𝒐𝒄𝒆𝒅𝒖𝒓𝒊𝒊 𝒅𝒆 𝒊𝒏𝒔𝒐𝒍𝒗𝒆𝒏𝒕̦𝒂̆ = data pronunţării încheierii/sentinței judecătorului-sindic, adică hotărârea Tribunalului, care este executorie (deși nu definitivă până la soluționarea apelului) – art. 5 pct. 25 din Legea insolvenței nr. 85/2014

Un articol 88 din aceeași lege, care ne spune următoarele:

„𝐷𝑎𝑐𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑑𝑎𝑡𝑎 𝑑𝑒𝑠𝑐ℎ𝑖𝑑𝑒𝑟𝑖𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑐𝑒𝑑𝑢𝑟𝑖𝑖 𝑢𝑛 𝑑𝑟𝑒𝑝𝑡, 𝑎𝑐𝑡 𝑠𝑎𝑢 𝑓𝑎𝑝𝑡 𝑗𝑢𝑟𝑖𝑑𝑖𝑐 𝑛𝑢 𝑑𝑒𝑣𝑒𝑛𝑖𝑠𝑒 𝑜𝑝𝑜𝑧𝑎𝑏𝑖𝑙 𝑡𝑒𝑟𝑡̧𝑖𝑙𝑜𝑟, 𝑖̂𝑛𝑠𝑐𝑟𝑖𝑒𝑟𝑖𝑙𝑒, 𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠𝑐𝑟𝑖𝑒𝑟𝑖𝑙𝑒, 𝑖𝑛𝑡𝑎𝑏𝑢𝑙𝑎̆𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑠̧𝑖 𝑜𝑟𝑖𝑐𝑒 𝑎𝑙𝑡𝑒 𝑓𝑜𝑟𝑚𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̧𝑖 𝑠𝑝𝑒𝑐𝑖𝑓𝑖𝑐𝑒 𝑛𝑒𝑐𝑒𝑠𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑢𝑖 𝑠𝑐𝑜𝑝, 𝒊𝒏𝒄𝒍𝒖𝒔𝒊𝒗 𝒄𝒆𝒍𝒆 𝒅𝒊𝒔𝒑𝒖𝒔𝒆 𝒊̂𝒏 𝒄𝒖𝒓𝒔𝒖𝒍 𝒖𝒏𝒖𝒊 𝒑𝒓𝒐𝒄𝒆𝒔 𝒑𝒆𝒏𝒂𝒍 𝒊̂𝒏 𝒗𝒆𝒅𝒆𝒓𝒆𝒂 𝒄𝒐𝒏𝒇𝒊𝒔𝒄𝒂̆𝒓𝒊𝒊 𝒔𝒑𝒆𝒄𝒊𝒂𝒍𝒆 𝒔̧𝒊/𝒔𝒂𝒖 𝒆𝒙𝒕𝒊𝒏𝒔𝒆, 𝒆𝒇𝒆𝒄𝒕𝒖𝒂𝒕𝒆 𝒅𝒖𝒑𝒂̆ 𝒅𝒂𝒕𝒂 𝒅𝒆𝒔𝒄𝒉𝒊𝒅𝒆𝒓𝒊𝒊 𝒑𝒓𝒐𝒄𝒆𝒅𝒖𝒓𝒊𝒊, 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒇𝒂̆𝒓𝒂̆ 𝒆𝒇𝒆𝒄𝒕 𝒇𝒂𝒕̧𝒂̆ 𝒅𝒆 𝒄𝒓𝒆𝒅𝒊𝒕𝒐𝒓𝒊, 𝑐𝑢 𝑒𝑥𝑐𝑒𝑝𝑡̧𝑖𝑎 𝑐𝑎𝑧𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑐𝑒𝑟𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑎𝑢 𝑠𝑒𝑠𝑖𝑧𝑎𝑟𝑒𝑎, 𝑙𝑒𝑔𝑎𝑙 𝑓𝑜𝑟𝑚𝑢𝑙𝑎𝑡𝑎̆, 𝑎 𝑓𝑜𝑠𝑡 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖𝑡𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑖𝑛𝑠𝑡𝑎𝑛𝑡̧𝑎̆, 𝑎𝑢𝑡𝑜𝑟𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑜𝑟𝑖 𝑖𝑛𝑠𝑡𝑖𝑡𝑢𝑡̧𝑖𝑎 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑒𝑡𝑒𝑛𝑡𝑎̆ 𝑐𝑒𝑙 𝑚𝑎𝑖 𝑡𝑎̂𝑟𝑧𝑖𝑢 𝑖̂𝑛 𝑧𝑖𝑢𝑎 𝑝𝑟𝑒𝑚𝑒𝑟𝑔𝑎̆𝑡𝑜𝑎𝑟𝑒 ℎ𝑜𝑡𝑎̆𝑟𝑎̂𝑟𝑖𝑖 𝑑𝑒 𝑑𝑒𝑠𝑐ℎ𝑖𝑑𝑒𝑟𝑒 𝑎 𝑝𝑟𝑜𝑐𝑒𝑑𝑢𝑟𝑖𝑖. 𝑰̂𝒏𝒔𝒄𝒓𝒊𝒆𝒓𝒊𝒍𝒆 𝒆𝒇𝒆𝒄𝒕𝒖𝒂𝒕𝒆 𝒄𝒖 𝒊̂𝒏𝒄𝒂̆𝒍𝒄𝒂𝒓𝒆𝒂 𝒂𝒄𝒆𝒔𝒕𝒖𝒊 𝒂𝒓𝒕𝒊𝒄𝒐𝒍 𝒔𝒆 𝒓𝒂𝒅𝒊𝒂𝒛𝒂̆ 𝒅𝒆 𝒅𝒓𝒆𝒑𝒕.”

Rezultă așadar că, într-o astfel de situație în care o persoană juridică s-ar afla în procedura insolvenței deschise de tribunal în temeiul Legii nr. 85/2014, măsurile nu au niciun efect față de creditori, iar înscrierile se radiază de drept.

Sună simplu, dar apar mai multe discuții

𝐂𝐮𝐦 𝐬𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̂𝐦𝐩𝐥𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐫𝐚𝐝𝐢𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐝𝐞 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭?

Nu e deloc simplu, în realitate.

Pentru bunurile imobile, am scris de vreo 10 ani că niciunul din regulamentele de recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară (cel adoptat inițial prin Ordinul ANCPI 700/2014 și cel în vigoare adoptat prin Ordinul 600/2023) nu prevede o procedură specifică într-o astfel de situație.

Am identificat mai multe soluții în practică:

– contestație întemeiată pe art. 250/250 ind. 1 C.pr.pen. (contestația împotriva măsurii e discutabilă, dat fiind că acolo trebuie să existe motive nelegalitate, mai degrabă împotriva modului de aducere la îndeplinire);

– cerere de ridicare a măsurii (mai greu de conceput, întrucât măsura în sine poate fi utilă, de pildă dacă persoana juridică iese din insolvență – mai rar, dar se întâmplă);

– cum am scris în CPP comentat, o altă variantă ar putea fi o cerere adresată judecătorului-sindic, urmărind pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate că în registrele publice a fost înscrisă o măsură asigurătorie după deschiderea procedurii, urmând ca această hotărâre să constituie temei pentru radierea măsurii (există astfel de soluții în practică);

– acțiune în rectificare de carte funciară, întemeiată pe dispozițiile art. 907 și urm. C.civ./cerere de reexaminare și plângere împotriva încheierii de carte funciară.

Pentru bunurile mobile, situația poate fi mai simplă, în funcție de cum acceptă entitatea care „înregistrează” măsura (ex. instituție de credit). Dacă nu, rămân valabile primele soluții de mai sus.

Oricum ar fi, am criticat opțiunea legiuitorului pentru radierea de drept a înscrierii măsurii asigurătorii:

„𝐴𝑝𝑟𝑒𝑐𝑖𝑒𝑚 𝑐𝑎̆ 𝑝𝑟𝑜𝑏𝑙𝑒𝑚𝑒𝑙𝑒 𝑙𝑒𝑔𝑎𝑡𝑒 𝑑𝑒 𝑎𝑟𝑡. 88 𝑑𝑖𝑛 𝐿𝑒𝑔𝑒𝑎 𝑛𝑟. 85/2014 𝑝𝑟𝑜𝑣𝑖𝑛 𝑑𝑖𝑛 𝑟𝑒𝑑𝑎𝑐𝑡𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑑𝑒𝑓𝑒𝑐𝑡𝑢𝑜𝑎𝑠𝑎̆ 𝑎 𝑡𝑒𝑥𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑑𝑒 𝑙𝑒𝑔𝑒, 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑣𝑜𝑟𝑏𝑒𝑠̧𝑡𝑒 𝑑𝑒 𝑟𝑎𝑑𝑖𝑒𝑟𝑒 𝑑𝑒 𝑑𝑟𝑒𝑝𝑡 [𝑖𝑎𝑟 𝑛𝑢 𝑑𝑒 𝑟𝑎𝑑𝑖𝑒𝑟𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑜𝑓𝑖𝑐𝑖𝑢, 𝑎𝑠̧𝑎 𝑐𝑢𝑚 𝑝𝑟𝑒𝑣𝑎̆𝑑, 𝑑𝑒 𝑒𝑥𝑒𝑚𝑝𝑙𝑢, 𝑑𝑖𝑠𝑝𝑜𝑧𝑖𝑡̧𝑖𝑖𝑙𝑒 𝑎𝑟𝑡. 906 𝑎𝑙𝑖𝑛. (3) 𝑠𝑎𝑢 912 𝑎𝑙𝑖𝑛. (1) 𝐶.𝑐𝑖𝑣.] 𝑠̧𝑖 𝑑𝑒 𝑟𝑒𝑑𝑎𝑐𝑡𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑡𝑒𝑥𝑡𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑑𝑖𝑛 𝑂𝑟𝑑𝑖𝑛𝑢𝑙 𝐴𝑁𝐶𝑃𝐼 𝑛𝑟. 600/2023. 𝑂 𝑠𝑜𝑙𝑢𝑡̧𝑖𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑒𝑐ℎ𝑖𝑡𝑎𝑏𝑖𝑙𝑎̆ 𝑎𝑟 𝑓𝑖 𝑐𝑎 𝑠𝑎𝑛𝑐𝑡̧𝑖𝑢𝑛𝑒𝑎 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑒 𝑖̂𝑛 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑖𝑛𝑢𝑎𝑟𝑒 𝑖𝑛𝑜𝑝𝑜𝑧𝑎𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑓𝑎𝑡̧𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑐𝑟𝑒𝑑𝑖𝑡𝑜𝑟𝑖, 𝑑𝑎𝑟 𝑚𝑎̆𝑠𝑢𝑟𝑎 𝑎𝑠𝑖𝑔𝑢𝑟𝑎̆𝑡𝑜𝑟𝑖𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑟𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑠𝑐𝑟𝑖𝑠𝑎̆ 𝑠𝑢𝑏 𝑐𝑜𝑛𝑑𝑖𝑡̧𝑖𝑒 (𝑑𝑜𝑎𝑟 𝑑𝑎𝑐𝑎̆ 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑎𝑛𝑎 𝑗𝑢𝑟𝑖𝑑𝑖𝑐𝑎̆ 𝑖𝑒𝑠𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑖𝑛𝑠𝑜𝑙𝑣𝑒𝑛𝑡̦𝑎̆). 𝐼̂𝑛𝑡𝑟-𝑜 𝑎𝑠𝑒𝑚𝑒𝑛𝑒𝑎 𝑙𝑜𝑔𝑖𝑐𝑎̆, 𝑖𝑛𝑜𝑝𝑜𝑧𝑎𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑎𝑟 𝑜𝑝𝑒𝑟𝑎 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑒𝑓𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 𝑙𝑒𝑔𝑖𝑖 𝑠̧𝑖 𝑛𝑢 𝑠-𝑎𝑟 𝑚𝑎𝑖 𝑝𝑢𝑛𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑏𝑙𝑒𝑚𝑎 𝑟𝑎𝑑𝑖𝑒𝑟𝑖𝑖 𝑑𝑒 𝑑𝑟𝑒𝑝𝑡 (𝑎 𝑠𝑒 𝑣𝑒𝑑𝑒𝑎, 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑎𝑠𝑝𝑒𝑐𝑡𝑒, 𝑝𝑟𝑒𝑐𝑢𝑚 𝑠̧𝑖 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑝𝑜𝑠𝑖𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑣𝑎𝑙𝑜𝑟𝑖𝑓𝑖𝑐𝑎̆𝑟𝑖𝑖 𝑎𝑛𝑡𝑖𝑐𝑖𝑝𝑎𝑡𝑒 𝑎 𝑏𝑢𝑛𝑢𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑐𝑒 𝑎𝑝𝑎𝑟𝑡̧𝑖𝑛 𝑢𝑛𝑒𝑖 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑎𝑛𝑒 𝑗𝑢𝑟𝑖𝑑𝑖𝑐𝑒 𝑎𝑓𝑙𝑎𝑡𝑒 𝑖̂𝑛 𝑖𝑛𝑠𝑜𝑙𝑣𝑒𝑛𝑡̧𝑎̆, 𝐴. 𝑆̧𝑖𝑛𝑐, 𝐴.𝑅. 𝑇𝑟𝑎𝑛𝑑𝑎𝑓𝑖𝑟, 𝑙𝑜𝑐. 𝑐𝑖𝑡.). ” (CPP comentat)

Trecând peste această problemă „tehnică”, 𝐝𝐞 𝐜𝐞 𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐜𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐜𝐮𝐫𝐨𝐫𝐮𝐥/𝐢𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭̦𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐢𝐚 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐢 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐚𝐢𝐛𝐚̆ 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐮𝐧 𝐞𝐟𝐞𝐜𝐭? Nu așa se sustrag bunurile de la o posibilă executare silită?

Nu, nicidecum. Rațiunea este următoarea (sigur specialiștii în insolvență pot explica mai bine, dar recunosc că m-a pasionat mereu domeniul): o persoană juridică (o societate, de regulă, debitoarea) intră în insolvență pentru protecția ei 𝐬̦𝐢 𝐚 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐭𝐨𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫. Așa sună primul principiu al Legii insolvenței: 𝑚𝑎𝑥𝑖𝑚𝑖𝑧𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑔𝑟𝑎𝑑𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑑𝑒 𝑣𝑎𝑙𝑜𝑟𝑖𝑓𝑖𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑎 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑠̧𝑖 𝑑𝑒 𝑟𝑒𝑐𝑢𝑝𝑒𝑟𝑎𝑟𝑒 𝑎 𝑐𝑟𝑒𝑎𝑛𝑡̧𝑒𝑙𝑜𝑟 (art. 4 pct. 1). Mai sunt niște lucruri interesante acolo, de pildă transparența și egalitatea între creditorii de același rang.

Pentru ca acest lucru să se întâmple, e nevoie ca toată lumea care are ceva de cerut de la debitoare să încerce să își recupereze creanțele într-un singur loc (altfel povestea cu egalitatea și transparența ar fi iluzorie). Din acest motiv, banii debitoarei ajung într-un singur cont (numit chiar 𝑐𝑜𝑛𝑡 𝑢𝑛𝑖𝑐 𝑑𝑒 𝑖𝑛𝑠𝑜𝑙𝑣𝑒𝑛𝑡̦𝑎̆), din care se fac plățile.

Foarte important, 𝐩𝐫𝐨𝐜𝐞𝐝𝐮𝐫𝐚 𝐢𝐧𝐬𝐨𝐥𝐯𝐞𝐧𝐭̦𝐞𝐢 𝐬𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐟𝐚̆𝐬̦𝐨𝐚𝐫𝐚̆ 𝐬𝐮𝐛 𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚𝐯𝐞𝐠𝐡𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐣𝐮𝐝𝐞𝐜𝐚̆𝐭𝐨𝐫 (𝐣𝐮𝐝𝐞𝐜𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐬𝐢𝐧𝐝𝐢𝐜), care trebuie să „valideze” tot ce face administratorul/lichidatorul judiciar, tot ce solicită creditorii etc. Debitoarea nu-și mai poate înstrăina activele după cum dorește, ci totul se face (după ceva timp, dacă și când se ajunge acolo) în temeiul unor planuri și tabele de creanță aprobate de judecătorul sindic. Creditorii sunt atenți la toate aceste operațiuni, au o adunare a creditorilor, eventual și un comitet, votează, contestă.

Pentru că procedura este unică, toate celelalte procese împotriva debitoarei se suspendă de drept de la data încheierii/sentinței Tribunalului și încetează la data rămânerii definitive a acestei hotărâri.

Una din excepțiile notabile de la această regulă o reprezintă acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului – acestea continuă.

Deci răspunsul la întrebarea „de ce nu are măsura asigurătorie niciun efect?” ar fi că niciodată legiuitorul nu a vrut să creeze vreun conflict între doi judecători – cel din procesul penal (sau procurorul), care ar lua/menține o măsura asigurătorie și cel sindic, care trebuie să decidă inclusiv asupra valorificării bunurilor (lucru care ar fi împiedicat dacă oricând procurorul/judecătorul din penal ar putea lua o măsură asigurătorie). De altfel, nici contul unic de insolvență nu poate fi supus vreodată măsurilor asigurătorii de către organul de urmărire penală/judecătorul din penal – art. 163 alin. (3) din Legea insolvenței.

Poate și mai important, să nu uităm că măsurile asigurătorii 𝐛𝐥𝐨𝐜𝐡𝐞𝐚𝐳𝐚̆ bunurile, le indisponibilizează, adică ele nu pot fi valorificate. Oricât de ciudat ar părea, blocarea asta de multe ori îl face pe creditor să își micșoreze șansele de a recupera ceva (pentru că bunurile se devalorizează, mai ales cele mobile – ex. mașini, piața se schimbă etc.). Dacă oricând s-ar putea bloca valorificarea în insolvență, s-ar afecta maximizarea șanselor creditorului de care vorbește legea, dar și celeritatea procedurii la cate, de asemenea, se referă legea în mai multe locuri.

𝐁𝐮𝐧, 𝐬̦𝐢 𝐜𝐞 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐜𝐞𝐬𝐮𝐥 𝐩𝐞𝐧𝐚𝐥 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐢 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢?

În primul rând, reamintesc că măsura asigurătorie, chiar înființată într-un proces penal, 𝐧𝐮 𝐢̂𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐞𝐫𝐚̆ 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐩𝐫𝐢𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐥𝐚 𝐞𝐯𝐞𝐧𝐭𝐮𝐚𝐥𝐚 𝐞𝐱𝐞𝐜𝐮𝐭𝐚𝐫𝐞. Altfel spus, dacă există alți creditori cu cauze de preferință (de pildă, cu ipoteci), ei vor avea prioritate. Tot timpul lumea se bucură de sechestre, dar rar se vorbește despre cât recuperează de fapt creditorii în urma acestora (mult mai mult se vorbește – și vom mai vorbi, anunț în curând – despre recuperarea produsului infracțiunii).

În al doilea rând și esențial, creditorul din procesul penal poate 𝐬̦𝐢 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞, dacă vrea să aibă vreo șansă să recupereze ceva, să participe în procedura insolvenței – adică să își înscrie creanța sub condiție – art. 102 alin. 8 din Legea nr. 85/2014. Așa se asigură, inclusiv pentru creditorii din procesul penal, transparența și egalitatea.

Ce am scris până acum e povestea relativ frumoasă („ideală”) care decurge din dispozițiile legale în materia insolvenței. Sigur că în practică apar foarte multe piedici și probleme, de la radierea de drept despre care am vorbit până la faptul că se iau măsuri asigurătorii pe contul de insolvență. Dar asta nu înseamnă că legal și corect e să se întâmple altfel.

Mesaj de luat acasă: să nu ne mai bucurăm când auzim că se iau sechestre și atât! Mai e drum lung până să fie eficien