Două săptămâni de pușcărie

Am primit azi de la prieteni un video, postat acum câteva zile, în care o persoană cu o poziție importantă în stat (nu contează care, nu e despre asta ce scriu aici) arăta niște imagini cu un polițist agresat de câteva persoane în timp ce era la muncă, iar comentariul era că, dacă în 6 luni agresorul primește o pedeapsă de 2 săptămâni sau hai, 4 săptămâni „de pușcărie” (adică de închisoare, cu executare) „𝑠̦𝑖 𝑙𝑢𝑐𝑟𝑢𝑙 𝑎̆𝑠𝑡𝑎 𝑠𝑒 𝑖̂𝑛𝑡𝑖𝑝𝑎̆𝑟𝑒𝑠̦𝑡𝑒 𝑖̂𝑛 𝑚𝑒𝑛𝑡𝑎𝑙𝑢𝑙 𝑐𝑜𝑙𝑒𝑐𝑡𝑖𝑣, 𝑜 𝑠𝑎̆ 𝑣𝑒𝑑𝑒𝑚 𝑐𝑎̆ 𝑜𝑎𝑚𝑒𝑛𝑖𝑖 𝑜 𝑠𝑎̆ 𝑟𝑒𝑠𝑝𝑒𝑐𝑡𝑒, 𝑖̂𝑛 𝑠𝑓𝑎̂𝑟𝑠̦𝑖𝑡, 𝑎𝑢𝑡𝑜𝑟𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑖̂𝑛 𝑡̦𝑎𝑟𝑎 𝑎𝑠𝑡𝑎”.

Nu o să comentez fondul acestei declarații, nici oportunitatea ei sau efectul asupra celor care au în lucru dosarul, nici despre cum oricum o pedeapsă așa mică nu e posibilă (legal) pentru ultraj și nici măcar despre faptul că arătarea unor imagini ale unor evenimente în curs de investigație ar respecta sau nu prezumția de nevinovăție, dar vreau să fac neapărat două precizări despre niște lucruri pe care le mai știu.

Primul, că da, este foarte corect că reacția statului în fața unei fapte penale trebuie să fie promptă. Asta nu o zicem noi acum, se tot spune de la Beccaria (1764) încoace („𝑈𝑛𝑎 𝑑𝑖𝑛𝑡𝑟𝑒 𝑐𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑎𝑟𝑖 𝑓𝑟𝑎̂𝑛𝑒 𝑖̂𝑚𝑝𝑜𝑡𝑟𝑖𝑣𝑎 𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑛𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̧𝑖𝑖 𝑛𝑢 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑐𝑟𝑢𝑧𝑖𝑚𝑒𝑎 𝑝𝑒𝑑𝑒𝑝𝑠𝑒𝑙𝑜𝑟, 𝑐𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑎𝑐𝑡𝑒𝑟𝑢𝑙 𝑙𝑜𝑟 𝑖𝑛𝑓𝑎𝑖𝑙𝑖𝑏𝑖𝑙. […] 𝐶𝑒𝑟𝑡𝑖𝑡𝑢𝑑𝑖𝑛𝑒𝑎 𝑝𝑒𝑑𝑒𝑝𝑠𝑒𝑖, 𝑐ℎ𝑖𝑎𝑟 𝑑𝑎𝑐𝑎̆ 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑚𝑜𝑑𝑒𝑟𝑎𝑡𝑎̆, 𝑣𝑎 𝑐𝑟𝑒𝑎 𝑖̂𝑛𝑡𝑜𝑡𝑑𝑒𝑎𝑢𝑛𝑎 𝑜 𝑖𝑚𝑝𝑟𝑒𝑠𝑖𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑟𝑛𝑖𝑐𝑎̆ 𝑑𝑒𝑐𝑎̂𝑡 𝑡𝑒𝑎𝑚𝑎 𝑑𝑒 𝑎𝑙𝑡𝑎 𝑚𝑎𝑖 𝑡𝑒𝑟𝑖𝑏𝑖𝑙𝑎̆, 𝑑𝑎𝑟 𝑐𝑜𝑚𝑏𝑖𝑛𝑎𝑡𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑠𝑝𝑒𝑟𝑎𝑛𝑡̧𝑎 𝑖𝑚𝑝𝑢𝑛𝑖𝑡𝑎̆𝑡̧𝑖𝑖; 𝑐ℎ𝑖𝑎𝑟 𝑠̧𝑖 𝑐𝑒𝑙𝑒 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑖𝑐𝑖 𝑝𝑒𝑑𝑒𝑝𝑠𝑒, 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑠𝑖𝑔𝑢𝑟𝑒, 𝑖̂𝑛𝑔𝑟𝑜𝑧𝑒𝑠𝑐 𝑖̂𝑛𝑡𝑜𝑡𝑑𝑒𝑎𝑢𝑛𝑎 𝑚𝑖𝑛𝑡̧𝑖𝑙𝑒 𝑜𝑎𝑚𝑒𝑛𝑖𝑙𝑜𝑟”), se și vehiculează ca o lozincă de multe ori, dar, din diverse motive, nu se întâmplă.

Că e vorba de miile de dosare pe care trebuie să le rezolve un singur polițist/procuror, care mai sunt și foarte variate (mi-a spus odată un polițist cu care am stat mult de vorbă cât pierdeam, practic, amândoi vremea la o percheziție informatică de vreo 11 ore: „𝑒𝑢 𝑐ℎ𝑖𝑎𝑟 𝑣𝑟𝑒𝑎𝑢 𝑠𝑎̆ 𝑚𝑎̆ 𝑜𝑐𝑢𝑝, 𝑑𝑜𝑎𝑚𝑛𝑎̆, 𝑠̦𝑖 𝑑𝑒 𝑓𝑢𝑟𝑡𝑢𝑙 𝑎̆𝑠𝑡𝑎, 𝑑𝑎𝑟 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑎𝑚 𝑠̦𝑖 𝑏𝑎̆𝑡𝑎̆𝑖 𝑝𝑒 𝑠𝑡𝑟𝑎𝑑𝑎̆, 𝑠̦𝑖 𝑖̂𝑛 𝑓𝑎𝑚𝑖𝑙𝑖𝑒, 𝑠̦𝑖 𝑣𝑖𝑜𝑙𝑢𝑟𝑖, 𝑠̦𝑖 𝑠𝑢𝑡𝑒 𝑑𝑒 𝑎𝑙𝑡𝑒 𝑓𝑢𝑟𝑡𝑢𝑟𝑖, 𝑠̦𝑖 𝑐𝑜𝑛𝑑𝑢𝑐𝑒𝑟𝑖 𝑠𝑢𝑏 𝑖𝑛𝑓𝑙𝑢𝑒𝑛𝑡̦𝑎 𝑎𝑙𝑐𝑜𝑜𝑙𝑢𝑙𝑢𝑖, 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎̂𝑡 𝑡𝑖𝑚𝑝 𝑐𝑟𝑒𝑑𝑒𝑡̦𝑖 𝑐𝑎̆ 𝑝𝑜𝑡 𝑠𝑎̆ 𝑙𝑒 𝑓𝑎𝑐 𝑝𝑒 𝑡𝑜𝑎𝑡𝑒? 𝑆̦𝑖 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑐𝑟𝑒𝑑𝑒𝑡̦𝑖 𝑐𝑎̆ 𝑚𝑎̆ 𝑜𝑐𝑢𝑝 𝑚𝑎𝑖 𝑖̂𝑛𝑡𝑎̂𝑖?”), că e vorba de încărcătura instanțelor (la fel de reală și ea), de prescripție, de Codul de procedură care nu-i bun, este o realitate că nu avem o reacție în 6 luni și încă nu putem să o avem.

Al doilea aspect, cel pe care voiam să mă concentrez și rezultă și din cele de mai sus, e credința din societatea noastră că trebuie musai să se meargă „la pușcărie”, fie și „două săptămâni sau patru săptămâni”. Aici cred că e bine să ne informăm, pentru că avem de unde și problema trebuie tratată nu cu emoție, ci științific.

În cursul nostru pentru studenții anului al III-lea, comentând o decizie a instanței supreme în care a pronunțat o soluție de condamnare la 2 luni de închisoare cu executare pentru nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, am scris următoarele:

𝐸𝑠𝑡𝑒 𝑖̂𝑛𝑑𝑒𝑜𝑏𝑠̦𝑡𝑒 𝑐𝑢𝑛𝑜𝑠𝑐𝑢𝑡 𝑓𝑎𝑝𝑡𝑢𝑙 𝑐𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑐ℎ𝑖𝑠𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑛𝑜𝑔𝑒𝑛𝑎̆*, 𝑟𝑎𝑡𝑎 𝑑𝑒 𝑟𝑒𝑐𝑖𝑑𝑖𝑣𝑎̆ 𝑓𝑖𝑖𝑛𝑑 𝑚𝑢𝑙𝑡 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑎𝑟𝑒 𝑖̂𝑛 𝑟𝑎̂𝑛𝑑𝑢𝑙 𝑝𝑜𝑝𝑢𝑙𝑎𝑡̦𝑖𝑒𝑖 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑎 𝑡𝑟𝑒𝑐𝑢𝑡 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑝𝑒𝑛𝑖𝑡𝑒𝑛𝑐𝑖𝑎𝑟, 𝑚𝑎𝑖 𝑎𝑙𝑒𝑠 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑢𝑛 𝑡𝑖𝑚𝑝 𝑠𝑐𝑢𝑟𝑡**, 𝑟𝑒𝑓𝑜𝑟𝑚𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑎𝑡𝑖𝑡𝑢𝑑𝑖𝑛𝑖𝑖 𝑢𝑛𝑢𝑖 𝑖𝑛𝑐𝑢𝑙𝑝𝑎𝑡 𝑐𝑜𝑛𝑑𝑎𝑚𝑛𝑎𝑡 𝑙𝑎 2 𝑙𝑢𝑛𝑖 𝑑𝑒 𝑖̂𝑛𝑐ℎ𝑖𝑠𝑜𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑢𝑡𝑎̂𝑛𝑑𝑢-𝑠𝑒 𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑚𝑢𝑙𝑡 𝑚𝑎𝑖 𝑙𝑒𝑠𝑛𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑎𝑙𝑡𝑒 𝑚𝑜𝑑𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖. 𝑁𝑢 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑙𝑖𝑝𝑠𝑖𝑡𝑒 𝑑𝑒 𝑎𝑐𝑡𝑢𝑎𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒, 𝑖̂𝑛 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑒𝑥𝑡, 𝑎𝑓𝑖𝑟𝑚𝑎𝑡̦𝑖𝑖𝑙𝑒 𝑙𝑢𝑖 𝐴. 𝑑𝑒 𝐹𝑜𝑟𝑟𝑒𝑠𝑡𝑎 𝑓𝑎̆𝑐𝑢𝑡𝑒 𝑐𝑢 𝑜𝑐𝑎𝑧𝑖𝑎 𝐶𝑜𝑛𝑔𝑟𝑒𝑠𝑢𝑙𝑢𝑖 𝐼𝑛𝑡𝑒𝑟𝑛𝑎𝑡𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙 𝑃𝑒𝑛𝑖𝑡𝑒𝑛𝑡𝑖𝑎𝑟𝑦 𝑑𝑖𝑛 1872, 𝑝𝑜𝑡𝑟𝑖𝑣𝑖𝑡 𝑐𝑢 𝑐𝑎𝑟𝑒 „𝑑𝑒𝑠̦𝑖 𝑛𝑢 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑡𝑖𝑚𝑝 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑖𝑛𝑠𝑡𝑟𝑢𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑎𝑢 𝑟𝑒𝑓𝑜𝑟𝑚𝑎𝑟𝑒𝑎 (𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑎𝑛𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑐𝑜𝑛𝑑𝑎𝑚𝑛𝑎𝑡𝑒 𝑙𝑎 𝑜 𝑝𝑒𝑑𝑒𝑎𝑝𝑠𝑎̆ 𝑠𝑐𝑢𝑟𝑡𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑖̂𝑛𝑐ℎ𝑖𝑠𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑐𝑢 𝑒𝑥𝑒𝑐𝑢𝑡𝑎𝑟𝑒), 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑎𝑛𝑒 𝑔𝑎̆𝑠𝑒𝑠𝑐, 𝑑𝑖𝑛 𝑝𝑎̆𝑐𝑎𝑡𝑒, 𝑡𝑖𝑚𝑝 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑒 𝑐𝑜𝑟𝑢𝑝𝑡𝑒. 𝑃𝑒 𝑑𝑒 𝑎𝑙𝑡𝑎̆ 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑒, 𝑛𝑢𝑚𝑎̆𝑟𝑢𝑙 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑜𝑟 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑎𝑛𝑒 𝑓𝑖𝑖𝑛𝑑 𝑓𝑜𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑚𝑎𝑟𝑒, 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑑𝑒𝑠𝑡𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑐𝑜𝑠𝑡𝑖𝑠𝑖𝑡𝑜𝑟 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑠𝑡𝑎𝑡. 𝑀𝑎𝑖 𝑚𝑢𝑙𝑡, 𝑖̂𝑛 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙 𝑑𝑒𝑡𝑒𝑛𝑡̦𝑖𝑒𝑖, 𝑓𝑎𝑚𝑖𝑙𝑖𝑖𝑙𝑒 𝑙𝑜𝑟 𝑠𝑢𝑓𝑒𝑟𝑎̆ 𝑠̦𝑖 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑒𝑙𝑒 𝑖̂𝑛𝑠𝑒𝑙𝑒 𝑒𝑥𝑝𝑢𝑠𝑒 𝑙𝑎 𝑠𝑎̆𝑣𝑎̂𝑟𝑠̦𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑑𝑒 𝑖𝑛𝑓𝑟𝑎𝑐𝑡̦𝑖𝑢𝑛𝑖”***. 𝑃𝑒 𝑐𝑎𝑙𝑒 𝑑𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑒𝑐𝑖𝑛𝑡̦𝑎̆, 𝑠𝑡𝑎𝑡𝑢𝑙 𝑎𝑟 𝑡𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑒 𝑝𝑟𝑒𝑜𝑐𝑢𝑝𝑎𝑡 𝑑𝑒 𝑔𝑎̆𝑠𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑢𝑛𝑜𝑟 𝑎𝑙𝑡𝑒𝑟𝑛𝑎𝑡𝑖𝑣𝑒 𝑙𝑎 𝑝𝑒𝑑𝑒𝑝𝑠𝑒𝑙𝑒 𝑐𝑢 𝑒𝑥𝑒𝑐𝑢𝑡𝑎𝑟𝑒, 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑧𝑢𝑙 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑣𝑜𝑟𝑏𝑎 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑒 𝑎𝑏𝑎𝑡𝑒𝑟𝑖, 𝑖𝑎𝑟 𝑑𝑢𝑟𝑎𝑡𝑎 𝑝𝑒𝑑𝑒𝑝𝑠𝑒𝑖 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑓𝑜𝑎𝑟𝑡𝑒 𝑚𝑖𝑐𝑎̆****.

* Studiul citat este J. Cid, 𝐿’𝑒𝑚𝑝𝑟𝑖𝑠𝑜𝑛𝑛𝑒𝑚𝑒𝑛𝑡 𝑒𝑠𝑡-𝑖𝑙 𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑛𝑜𝑔𝑒̀𝑛𝑒?, în AJP n°9, Septembre 2011, p. 392 et s.

** Spre exemplu, în cadrul unui studiu publicat în anul 2011, de către Administrația Penitenciarelor din Franța, folosindu-se tehnica studiilor prin cohorte, s-a constatat că rata de recidivă a celor condamnați la o pedeapsă cu închisoarea peste 5 ani a fost mult mai mică decât a celor condamnați la pedepse mici cu executare (37% față de 62-64% în rândul celor condamnați la pedepse sub 2 ani). A se vedea A. Kensey, A. Benaouda, 𝐿𝑒𝑠 𝑟𝑖𝑠𝑞𝑢𝑒𝑠 𝑑𝑒 𝑟𝑒́𝑐𝑖𝑑𝑖𝑣𝑒 𝑑𝑒𝑠 𝑠𝑜𝑟𝑡𝑎𝑛𝑡𝑠 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑠𝑜𝑛. 𝑈𝑛𝑒 𝑛𝑜𝑢𝑣𝑒𝑙𝑙𝑒 𝑒́𝑣𝑎𝑙𝑢𝑎𝑡𝑖𝑜𝑛, Cahiers d’études pénitentiaires et criminologiques, mai 2011 – no 36 (http://www.justice.gouv.fr/art_pix/cahierd%27etude36.pdf). Constatările sunt similare și în alte state; a se vedea J. Duportail, 𝐿𝑒𝑠 𝑐𝑜𝑢𝑟𝑡𝑒𝑠 𝑝𝑒𝑖𝑛𝑒𝑠 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑠𝑜𝑛 𝑔𝑒́𝑛𝑒̀𝑟𝑒𝑛𝑡-𝑒𝑙𝑙𝑒𝑠 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑟𝑒́𝑐𝑖𝑑𝑖𝑣𝑒? (https://www.lefigaro.fr/…/01016-20120807ARTFIG00456-les…).

*** S. Snacken, 𝐿𝑒𝑠 𝑐𝑜𝑢𝑟𝑡𝑒𝑠 𝑝𝑒𝑖𝑛𝑒𝑠 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑠𝑜𝑛, în Deviance et Société, 1986, vol. 10, no. 4, p. 363.

**** În România, se pare totuși că problema pedepselor mici care se execută în penitenciar este una minoră, numai 2,39% din deținuți în 2016 executând pedepse cu închisoarea sub 1 an. A se vedea, în acest sens, datele statistice disponibile online la adresa www.insse.ro.

Sunt multe alte studii pe această temă și problema nu e pe deplin lămurită – în Franța, de pildă, s-au organizat foarte multe conferințe și dezbateri despre pedepsele scurte (sub 1–2 ani), în Scoția există o așa-numită prezumție împotriva pedepselor scurte, extinsă în 2019 („𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑛𝑎𝑙 𝑐𝑜𝑢𝑟𝑡𝑠 𝑎𝑟𝑒 𝑢𝑛𝑑𝑒𝑟 𝑎𝑛 𝑜𝑏𝑙𝑖𝑔𝑎𝑡𝑖𝑜𝑛 𝑛𝑜𝑡 𝑡𝑜 𝑝𝑎𝑠𝑠 𝑎 𝑠𝑒𝑛𝑡𝑒𝑛𝑐𝑒 𝑜𝑓 𝑖𝑚𝑝𝑟𝑖𝑠𝑜𝑛𝑚𝑒𝑛𝑡 𝑓𝑜𝑟 𝑎 𝑡𝑒𝑟𝑚 𝑜𝑓 𝑡𝑤𝑒𝑙𝑣𝑒 𝑚𝑜𝑛𝑡ℎ𝑠 𝑜𝑟 𝑙𝑒𝑠𝑠, 𝑢𝑛𝑙𝑒𝑠𝑠 𝑡ℎ𝑒 𝑐𝑜𝑢𝑟𝑡 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑖𝑑𝑒𝑟𝑠 𝑡ℎ𝑎𝑡 𝑛𝑜 𝑜𝑡ℎ𝑒𝑟 𝑚𝑒𝑡ℎ𝑜𝑑 𝑜𝑓 𝑑𝑒𝑎𝑙𝑖𝑛𝑔 𝑤𝑖𝑡ℎ 𝑡ℎ𝑒 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛 𝑖𝑠 𝑎𝑝𝑝𝑟𝑜𝑝𝑟𝑖𝑎𝑡𝑒”) – dar e cert că există un consens că trebuie să cercetăm mai mult alternativele la închisoare, cel puțin pentru fapte non-violente și persoane fără antecedente penale.

Ca să nu se înțeleagă greșit – nu vorbesc despre fapte grave, unde pedepsele prevăzute de lege sunt oricum mari, unde nici nu se pune eventual problema unei alternative la detenție și nu vorbesc, în principiu, despre infractori recidiviști. Dar cred că pentru toți ceilalți, trebuie să avem încredere că judecătorii care văd tot dosarul, toate probele și mai ales văd OMUL care a comis faptele, știu mai bine de ce dispun o pedeapsă sau alta. Pentru că o închisoare de două săptămâni (15 zile, de fapt, minimul posibil pentru anumite infracțiuni) nu e doar o lecție, cum vrem noi să o vedem, dar produce multiple consecințe – da, și financiare (asupra celui care merge acolo, asupra celor din jurul lui și asupra statului, deci a noastră), dar și privind viața de familie, locul de muncă, găsirea unei chirii etc. etc. Și, așa cum mi-a zis o prietenă judecătoare acum ceva vreme, „𝑢𝑛𝑒𝑜𝑟𝑖 𝑣𝑒𝑧𝑖 𝑜𝑚𝑢𝑙 𝑖̂𝑛 𝑓𝑎𝑡̦𝑎 𝑡𝑎 𝑠̦𝑖 𝑖̂𝑡̦𝑖 𝑑𝑎𝑖 𝑠𝑒𝑎𝑚𝑎 𝑐𝑎̆ 𝑠𝑖𝑚𝑝𝑙𝑢𝑙 𝑓𝑎𝑝𝑡 𝑑𝑒 𝑎 𝑡𝑟𝑒𝑐𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑛𝑡𝑟-𝑢𝑛 𝑝𝑟𝑜𝑐𝑒𝑠 𝑝𝑒𝑛𝑎𝑙 𝑒 𝑜 𝑝𝑒𝑑𝑒𝑎𝑝𝑠𝑎̆ 𝑠𝑢𝑓𝑖𝑐𝑖𝑒𝑛𝑡𝑎̆”.

Alte resurse despre acest subiect:

M. Killias, M. Aebi, D. Ribeaud – 𝐷𝑜𝑒𝑠 𝐶𝑜𝑚𝑚𝑢𝑛𝑖𝑡𝑦 𝑆𝑒𝑟𝑣𝑖𝑐𝑒 𝑅𝑒ℎ𝑎𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑏𝑒𝑡𝑡𝑒𝑟 𝑡ℎ𝑎𝑛 𝑆ℎ𝑜𝑟𝑡‐𝑡𝑒𝑟𝑚 𝐼𝑚𝑝𝑟𝑖𝑠𝑜𝑛𝑚𝑒𝑛𝑡? 𝑅𝑒𝑠𝑢𝑙𝑡𝑠 𝑜𝑓 𝑎 𝐶𝑜𝑛𝑡𝑟𝑜𝑙𝑙𝑒𝑑 𝐸𝑥𝑝𝑒𝑟𝑖𝑚𝑒𝑛𝑡, disponibil online aici: https://www.researchgate.net/…/229989870_Does_Community… – „𝑇ℎ𝑒 𝑝𝑟𝑒𝑠𝑒𝑛𝑡 𝑠𝑡𝑢𝑑𝑦 𝑡𝑟𝑖𝑒𝑑 𝑡𝑜 𝑎𝑠𝑠𝑒𝑠𝑠 𝑡ℎ𝑒 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑎𝑟𝑎𝑡𝑖𝑣𝑒 𝑒𝑓𝑓𝑒𝑐𝑡𝑠 𝑜𝑓 𝑐𝑜𝑚𝑚𝑢𝑛𝑖𝑡𝑦 𝑠𝑒𝑟𝑣𝑖𝑐𝑒 𝑎𝑛𝑑 𝑝𝑟𝑖𝑠𝑜𝑛 𝑠𝑒𝑛𝑡𝑒𝑛𝑐𝑒𝑠 𝑜𝑓 𝑢𝑝 𝑡𝑜 14 𝑑𝑎𝑦𝑠, 𝑡ℎ𝑟𝑜𝑢𝑔ℎ 𝑎 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑟𝑜𝑙𝑙𝑒𝑑 𝑒𝑥𝑝𝑒𝑟𝑖𝑚𝑒𝑛𝑡 𝑖𝑛 𝑆𝑤𝑖𝑡𝑧𝑒𝑟𝑙𝑎𝑛𝑑 𝑖𝑛 𝑤ℎ𝑖𝑐ℎ 123 𝑐𝑜𝑛𝑣𝑖𝑐𝑡𝑠 ℎ𝑎𝑣𝑒 𝑏𝑒𝑒𝑛 𝑟𝑎𝑛𝑑𝑜𝑚𝑙𝑦 𝑎𝑠𝑠𝑖𝑔𝑛𝑒𝑑. 𝑇ℎ𝑒 𝑟𝑒𝑠𝑢𝑙𝑡𝑠 𝑠ℎ𝑜𝑤 𝑛𝑜 𝑑𝑖𝑓𝑓𝑒𝑟𝑒𝑛𝑐𝑒 𝑤𝑖𝑡ℎ 𝑟𝑒𝑠𝑝𝑒𝑐𝑡 𝑡𝑜 𝑙𝑎𝑡𝑒𝑟 𝑒𝑚𝑝𝑙𝑜𝑦𝑚𝑒𝑛𝑡 ℎ𝑖𝑠𝑡𝑜𝑟𝑦 𝑎𝑛𝑑 𝑠𝑜𝑐𝑖𝑎𝑙 𝑎𝑛𝑑 𝑝𝑟𝑖𝑣𝑎𝑡𝑒 𝑙𝑖𝑓𝑒 𝑐𝑖𝑟𝑐𝑢𝑚𝑠𝑡𝑎𝑛𝑐𝑒𝑠. 𝐻𝑜𝑤𝑒𝑣𝑒𝑟, 𝑟𝑒-𝑎𝑟𝑟𝑒𝑠𝑡 𝑏𝑦 𝑡ℎ𝑒 𝑝𝑜𝑙𝑖𝑐𝑒 𝑤𝑎𝑠 𝑚𝑜𝑟𝑒 𝑓𝑟𝑒𝑞𝑢𝑒𝑛𝑡 𝑎𝑚𝑜𝑛𝑔 𝑡ℎ𝑜𝑠𝑒 𝑟𝑎𝑛𝑑𝑜𝑚𝑙𝑦 𝑎𝑠𝑠𝑖𝑔𝑛𝑒𝑑 𝑡𝑜 𝑝𝑟𝑖𝑠𝑜𝑛 𝑡ℎ𝑎𝑛 𝑎𝑚𝑜𝑛𝑔 𝑡ℎ𝑜𝑠𝑒 𝑠𝑒𝑙𝑒𝑐𝑡𝑒𝑑 𝑓𝑜𝑟 𝑐𝑜𝑚𝑚𝑢𝑛𝑖𝑡𝑦 𝑠𝑒𝑟𝑣𝑖𝑐𝑒. 𝑃𝑟𝑖𝑠𝑜𝑛𝑒𝑟𝑠 𝑎𝑙𝑠𝑜 𝑑𝑒𝑣𝑒𝑙𝑜𝑝𝑒𝑑 𝑚𝑜𝑟𝑒 𝑢𝑛𝑓𝑎𝑣𝑜𝑢𝑟𝑎𝑏𝑙𝑒 𝑎𝑡𝑡𝑖𝑡𝑢𝑑𝑒𝑠 𝑡𝑜𝑤𝑎𝑟𝑑𝑠 𝑡ℎ𝑒𝑖𝑟 𝑠𝑒𝑛𝑡𝑒𝑛𝑐𝑒 𝑎𝑛𝑑 𝑡ℎ𝑒 𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑛𝑎𝑙 𝑗𝑢𝑠𝑡𝑖𝑐𝑒 𝑠𝑦𝑠𝑡𝑒𝑚.”

https://nscr.nl/…/short-prison-sentences-lead-to-more…/ – „𝐹𝑜𝑟 𝑒𝑥𝑎𝑚𝑝𝑙𝑒, 𝑎 𝑠ℎ𝑜𝑟𝑡 𝑝𝑟𝑖𝑠𝑜𝑛 𝑠𝑒𝑛𝑡𝑒𝑛𝑐𝑒 𝑙𝑒𝑎𝑑𝑠 𝑡𝑜 𝑎 55% 𝑖𝑛𝑐𝑟𝑒𝑎𝑠𝑒 𝑖𝑛 𝑟𝑒𝑝𝑒𝑎𝑡 𝑐𝑟𝑖𝑚𝑒 𝑖𝑛 𝑡ℎ𝑒 𝑓𝑖𝑟𝑠𝑡 𝑓𝑖𝑣𝑒 𝑦𝑒𝑎𝑟𝑠 𝑎𝑓𝑡𝑒𝑟 𝑟𝑒𝑙𝑒𝑎𝑠𝑒 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑎𝑟𝑒𝑑 𝑡𝑜 𝑐𝑜𝑚𝑚𝑢𝑛𝑖𝑡𝑦 𝑠𝑒𝑟𝑣𝑖𝑐𝑒.”

Apropo, pentru cine crede că pedepsele aplicate și executate în România sunt mici, ultimul raport SPACE (Prisons and Prisoners in Europe 2024) spune că: „𝑇ℎ𝑒 𝑙𝑜𝑛𝑔𝑒𝑠𝑡 𝑎𝑣𝑒𝑟𝑎𝑔𝑒 𝑑𝑒𝑡𝑒𝑛𝑡𝑖𝑜𝑛 𝑝𝑒𝑟𝑖𝑜𝑑𝑠—𝑒𝑥𝑐𝑒𝑒𝑑𝑖𝑛𝑔 𝑡𝑤𝑜 𝑦𝑒𝑎𝑟𝑠—𝑤𝑒𝑟𝑒 𝑓𝑜𝑢𝑛𝑑 𝑖𝑛 𝑃𝑜𝑟𝑡𝑢𝑔𝑎𝑙 (31.1 𝑚𝑜𝑛𝑡ℎ𝑠), 𝐴𝑧𝑒𝑟𝑏𝑎𝑖𝑗𝑎𝑛 (29.7 𝑚𝑜𝑛𝑡ℎ𝑠), 𝑅𝑒𝑝𝑢𝑏𝑙𝑖𝑐 𝑜𝑓 𝑀𝑜𝑙𝑑𝑜𝑣𝑎 (25.6 𝑚𝑜𝑛𝑡ℎ𝑠), 𝑎𝑛𝑑 𝑅𝑜𝑚𝑎𝑛𝑖𝑎 (25.5 𝑚𝑜𝑛𝑡ℎ𝑠). 𝐵𝑦 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑟𝑎𝑠𝑡, 𝑠𝑒𝑣𝑒𝑟𝑎𝑙 𝑐𝑜𝑢𝑛𝑡𝑟𝑖𝑒𝑠 𝑟𝑒𝑝𝑜𝑟𝑡 𝑠ℎ𝑜𝑟𝑡 𝑎𝑣𝑒𝑟𝑎𝑔𝑒 𝑠𝑡𝑎𝑦𝑠 𝑏𝑒𝑙𝑜𝑤 𝑠𝑖𝑥 𝑚𝑜𝑛𝑡ℎ𝑠, 𝑖𝑛𝑐𝑙𝑢𝑑𝑖𝑛𝑔 𝐵𝑢𝑙𝑔𝑎𝑟𝑖𝑎 (3.9), 𝐺𝑒𝑟𝑚𝑎𝑛𝑦 (4.2), 𝐶𝑟𝑜𝑎𝑡𝑖𝑎 (5.2), 𝑎𝑛𝑑 𝑁𝑜𝑟𝑡ℎ𝑒𝑟𝑛 𝐼𝑟𝑒𝑙𝑎𝑛𝑑 (5.2).” – https://wp.unil.ch/…/250715_key-findings-space-i…

Și din acest punct de vedere, este absolut regretabil – și o să o spun de câte ori voi avea ocazia – că 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐫𝐨𝐦𝐚̂𝐧 𝐚 𝐚𝐯𝐮𝐭 𝐝𝐞 𝐝𝐨𝐮𝐚̆ 𝐨𝐫𝐢 𝐮𝐧 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐭 𝐝𝐞 𝐜𝐫𝐢𝐦𝐢𝐧𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐞, care avea acces la toate datele pentru a face astfel de studii, dar nu a ieșit mai nimic la niciuna dintre aceste încercări.