Despre imprescriptibilitatea răspunderii penale pentru infracțiunile de corupție

Una dintre ideile vehiculate în ultimele două săptămâni în spațiul public se referă la necesitatea ca răspunderea penală pentru infracțiunile de corupție să fie imprescriptibilă. Am discutat cu multe persoane, inclusiv prieteni din domeniul juridic, care consideră că aceasta este o idee bună, că ar rezolva multe din problemele actuale sau că măcar societatea ar fi mulțumită că 𝑠𝑒 𝑓𝑎𝑐𝑒 𝑐𝑒𝑣𝑎. Am să încerc să prezint puțin situația actuală, pentru a înțelege ce ar însemna o astfel de măsură. Întrucât subiectul este destul de tehnic, plec mai de la începuturi, pentru a înțelege și persoanele care nu sunt de specialitate.

𝑪𝒆 𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒑𝒓𝒆𝒔𝒄𝒓𝒊𝒑𝒕̦𝒊𝒂 𝒓𝒂̆𝒔𝒑𝒖𝒏𝒅𝒆𝒓𝒊𝒊 𝒑𝒆𝒏𝒂𝒍𝒆?

Am auzit prima oară despre prescripție de la profesorul meu de istorie din liceu, domnul Danut Solcan, cu referire la crimele împotriva umanității. Eram ferm convinși că e vorba de o rețetă medicală, așa că l-am întrebat pe tatăl meu care e treaba cu această noțiune. Civilist fiind, mi-a ținut o lungă teorie despre sancțiunea pasivității creditorului și despre nevoia de a nu ține debitorul obligat la nesfârșit (cu sabia deasupra capului). Am reținut ideea de sancțiune și că ea nu se aplică la fapte foarte grave.

Pe scurt, prescripția este o sancțiune.

În materia răspunderii penale, ea sancționează statul, care nu a fost capabil, cu aparatul și mijloacele avute la dispoziție, să-l facă pe cel vinovat să plătească pentru fapta comisă (mai tehnic vorbind, să stabilească adevărul judiciar).

Întrucât este o sancțiune „aplicată” statului, prescripția este, în mod evident, și o modalitate de protecție a persoanei acuzate de comiterea unei infracțiuni. De ce ar trebui să protejăm aceste persoane, am fost întrebată. Exact ca în materie civilă, pentru a nu-și petrece jumătate din viață în așteptarea unei posibile sancțiuni penale (subliniez că aceasta e doar posibilă) și pentru a nu intra în conflict cu dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei într-un termen rezonabil. În schimb, prescripția nu protejează de confiscare și nici nu împiedică recuperarea prejudiciului.

În egală măsură însă, prescripția este o modalitate de protecție a terților. A victimelor, care nu trebuie să aștepte la nesfârșit să li se facă dreptate, dar și a societății în general (chiar și la infracțiunile fără părți civile), pentru posibilitatea de a recupera produsul infracțiunii cât mai rapid și pentru a nu prelungi la infinit un proces penal costisitor cu șanse tot mai mici de recuperare a oricărei sume de bani.

𝑪𝒂𝒓𝒆 𝒔𝒖𝒏𝒕 𝒓𝒆𝒈𝒖𝒍𝒊𝒍𝒆 𝒑𝒓𝒊𝒗𝒊𝒏𝒅 𝒕𝒆𝒓𝒎𝒆𝒏𝒆𝒍𝒆 𝒅𝒆 𝒑𝒓𝒆𝒔𝒄𝒓𝒊𝒑𝒕̦𝒊𝒆?

Există ceea ce numim prescripție generală și prescripție specială.

Pe scurt, fiecare infracțiune se sancționează cu o anumită pedeapsă având limite stabilite de lege (de exemplu, tâlhărie: închisoarea de la 2 la 7 ani; furt: închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda).

În funcție de această pedeapsă (de maximul ei, mai exact), Codul penal prevede termene de 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐜𝐫𝐢𝐩𝐭̦𝐢𝐞 𝐠𝐞𝐧𝐞𝐫𝐚𝐥𝐚̆, după cum urmează:

– 15 ani, dacă pedeapsa pentru infracțiunea comisă este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 20 de ani;

– 10 ani, pentru infracțiuni sancționate cu închisoarea mai mare de 10 ani și până la 20 de ani;

– 8 ani, pentru infracțiuni sancționate cu închisoarea mai mare de 5 și până la 10 de ani;

– 5 ani, pentru infracțiuni sancționate cu închisoarea mai mare de un an și până la 5 ani;

– 3 ani, pentru infracțiuni sancționate cu închisoarea care nu depăsește un an sau amendă.

Termenele se calculează de la data comiterii infracțiunii (cu unele nuanțări pentru câteva categorii de infracțiuni).

Aceasta înseamnă că statul are, de la data comiterii infracțiunii, între 3 și 15 ani să condamne definitiv o persoană care a comis o infracțiune.

Codul penal îi mai dă un avantaj statului: dacă face acte în dosarul penal împotriva persoanei acuzate, care i se aduc la cunoștință (pune în mișcare acțiunea penală, o citează pentru audiere, stabilește termene de judecată etc.), termenele de mai sus se întrerup și încep să curgă din nou.

Concret, dacă un furt de bicicletă (pentru care avem termen de prescripție de 5 ani) s-a comis pe 10.06.2022 și a fost făcut un act de procedură comunicat suspectului la 10.03.2024, de atunci curge din nou termenul de 5 ani.

Totuși, oricâte întreruperi ar interveni, termenul de prescripție se va împlini dacă este depășit cu încă o dată (până în 2012, era permisă o depășire doar cu jumătate). Aceasta este 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐜𝐫𝐢𝐩𝐭̦𝐢𝐚 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐢𝐚𝐥𝐚̆. Deci orice ar face organele statului, răspunderea pentru furtul de mai sus se va prescrie pe 9.06.2032. Zece ani ar trebui să fie suficienți pentru pedepsirea acestui furt, spune legea; de altfel, nici victima nu-și dorește să stea mai mult prin instanță.

Există însă câteva infracțiuni pentru care prescripția nu intervine.

Tradițional, acestea erau cele de genocid, contra umanității şi de război, indiferent de data la care au fost comise, având în vedere convențiile internaționale în materie și contextul politic în care sunt comise.

Legiuitorul a adăugat la această listă, tot în 2012, infracțiunile de omor, omor calificat și alte infracțiuni intenționate urmate de moartea victimei.

În 2020, lista s-a extins cu infracțiunile de viol și act sexual cu un minor; în 2021, s-au adăugat sclavia, traficul de persoane și traficul de minori, proxenetismul, agresiunea sexuală și tortura; în 2023, actul sexual cu un minor a fost înlocuit cu violul săvârșit asupra unui minor și s-a adăugat agresiunea sexuală comisă asupra unui minor. Side note, pentru juriști, în Expunerea de motive a legii din 2021 se menționează ca argument pentru propunerea legislativă: „𝐶𝑜𝑛𝑓𝑜𝑟𝑚 𝐶𝑢𝑟𝑡̦𝑖𝑖 𝑃𝑒𝑛𝑎𝑙𝑒 𝐼𝑛𝑡𝑒𝑟𝑛𝑎𝑡̦𝑖𝑜𝑛𝑎𝑙𝑒, 𝑣𝑖𝑜𝑙𝑢𝑙, 𝑝𝑟𝑜𝑠𝑡𝑖𝑡𝑢𝑡̦𝑖𝑎 𝑓𝑜𝑟𝑡̦𝑎𝑡𝑎̆, 𝑔𝑟𝑎𝑣𝑖𝑑𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑓𝑜𝑟𝑡̦𝑎𝑡𝑎̆ 𝑜𝑟𝑖 𝑠𝑡𝑒𝑟𝑖𝑙𝑖𝑧𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑓𝑜𝑟𝑡̦𝑎𝑡𝑎̆ 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑖𝑑𝑒𝑟𝑎𝑡𝑒 𝑐𝑟𝑖𝑚𝑒 𝑖̂𝑚𝑝𝑜𝑡𝑟𝑖𝑣𝑎 𝑢𝑚𝑎𝑛𝑖𝑡𝑎̆𝑡̦𝑖𝑖, 𝑖𝑛𝑡𝑟𝑎̆ 𝑠𝑢𝑏 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑒𝑡𝑒𝑛𝑡̦𝑎 𝐶𝑢𝑟𝑡̦𝑖𝑖 𝑠̧𝑖, 𝑑𝑒𝑐𝑖, 𝑛𝑢 𝑠𝑒 𝑝𝑟𝑒𝑠𝑐𝑟𝑖𝑢”.

Se dorește ca lista infracțiunilor pentru care nu intervine prescripția să fie completată cu infracțiunile de corupție, pentru ca procesele penale să nu mai înceteze în astfel de cazuri.

𝑪𝒂𝒓𝒆 𝒂𝒓 𝒇𝒊 𝒆𝒇𝒆𝒄𝒕𝒆𝒍𝒆 𝒊𝒎𝒑𝒓𝒆𝒔𝒄𝒓𝒊𝒑𝒕𝒊𝒃𝒊𝒍𝒊𝒕𝒂̆𝒕̦𝒊𝒊 𝒊̂𝒏 𝒄𝒂𝒛𝒖𝒍 𝒊𝒏𝒇𝒓𝒂𝒄𝒕̦𝒊𝒖𝒏𝒊𝒍𝒐𝒓 𝒅𝒆 𝒄𝒐𝒓𝒖𝒑𝒕̦𝒊𝒆?

În primul rând, aplicând regulile de mai sus în cazul infracțiunilor de corupție, observăm că termenul de prescripție generală este de 𝟖 𝐚𝐧𝐢 sau 𝟏𝟎 𝐚𝐧𝐢 (dacă, de pildă, autorul este judecător, procuror, organ de cercetare penală sau cu atribuții de constatare a contravențiilor).

Prescripția specială ar fi de 𝟏𝟔 𝐚𝐧𝐢 sau 𝟐𝟎 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢.

Nu am putea deci spune că statul nu are la dispoziție suficient timp pentru tragerea la răspundere penală. În cazul infracțiunilor imprescriptibile în majoritatea sistemelor de drept, regulă este determinată, așa cum am văzut, de imposibilitatea cercetării lor tocmai din cauza regimului politic, iar în cazul infracțiunilor sexuale, victima așteaptă de multe ori o perioadă de timp pentru a sesiza faptele. În schimb, în ipoteza infracțiunilor de corupție rareori se sesizează fapte la 10-15-20 de ani după comiterea lor (caz în care, oricum, probatoriul este aproape imposibil de administrat).

Contrar a ceea ce se crede, că imprescriptibilitatea ar permite tragerea la răspundere penală mai eficientă a persoanelor care comit infracțiuni de corupție, nu cred deci că este așa.

Câteva dintre efectele unei astfel de soluții ar fi, în opinia mea, următoarele:

– nu ar mai exista în niciun fel 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐜𝐫𝐢𝐩𝐭̦𝐢𝐞𝐢 pentru finalizarea dosarelor de corupție. Nu folosesc cuvântul presiune în sensul că se rezolvă dosare doar ca să nu intervină prescripția, ci în sensul că oricine ar prefera să le rezolve pe cele în care poate să intervină prescripția în detrimentul celor care pot aștepta;

– ar fi cheltuiți 𝐛𝐚𝐧𝐢 mai mulți pentru desfășurarea procesului penal, care se plătesc de la bugetul de stat, adică din buzunarele noastre și care nu s-ar mai recupera. S-ar putea, deci, ca un astfel de proces penal să „coste mai mult decât face”;

– procurorii și instanțele s-ar 𝐚𝐠𝐥𝐨𝐦𝐞𝐫𝐚 (și mai tare);

– 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐫𝐢𝐝𝐢𝐜𝐚𝐭𝐞 la un moment dat, pentru că nu ar mai fi proporționale cu scopul urmărit (nu poți menține măsuri asigurătorii pe toate bunurile inculpatului timp de 20 de ani);

– 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐯𝐞𝐧𝐭𝐢𝐯𝐞 𝐯𝐨𝐫 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐭𝐚 și ele la un moment dat; nici măcar controlul judiciar nu poate dura la nesfârșit (maxim 5 ani de la momentul trimiterii în judecată);

– 𝐩𝐫𝐨𝐛𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐚𝐫 𝐬𝐚𝐮 𝐬𝐞 𝐝𝐞𝐠𝐫𝐚𝐝𝐞𝐚𝐳𝐚̆ (de exemplu, martorii îmbătrânesc, se îmbolnăvesc, nu-și mai aduc aminte, mor), deci șansele ca inculpatul să fie trimis în judecată sau condamnat scad;

– chiar dacă se dispune condamnarea, crește posibilitatea ca, la finalul unei perioade lungi, 𝐢𝐧𝐜𝐮𝐥𝐩𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐚𝐢𝐛𝐚̆ 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐮𝐧 𝐛𝐮𝐧, 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐟𝐢𝐞 𝐢̂𝐧 𝐭̦𝐚𝐫𝐚̆ 𝐬𝐚𝐮…𝐢̂𝐧 𝐯𝐢𝐚𝐭̦𝐚̆;

– condamnarea, după ani de zile de la comiterea faptei sau/și după un proces care ar dura mult, rareori va avea în vedere o 𝐩𝐞𝐝𝐞𝐚𝐩𝐬𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐞𝐱𝐞𝐜𝐮𝐭𝐚𝐫𝐞;

– judecătorii promovează, ies la pensie, se schimbă deci completurile și se va pune în discuție 𝐧𝐞𝐜𝐞𝐬𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐫𝐞𝐥𝐮𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐜𝐞𝐫𝐜𝐞𝐭𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐣𝐮𝐝𝐞𝐜𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐞𝐬̦𝐭𝐢 (despre jurisprudența CEDO în această materie și cum ea este, în opinia mea, de multe ori greșit aplicată, chiar la solicitarea avocaților, poate scrie cineva care se pricepe mai bine la subiect);

– 𝐧𝐮 𝐯𝐨𝐦 𝐚𝐯𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧𝐚̆ 𝐜𝐨𝐫𝐮𝐩𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐦𝐨𝐭𝐢𝐯, ci doar una diluată, a cărei memorie se va estompa, odată cu creșterea (dacă mai e posibil) a sentimentului de neîncredere rezumat prin „oare în țara asta funcționează vreodată ceva?”.

𝑺̦𝒊 𝒂𝒕𝒖𝒏𝒄𝒊, 𝒄𝒆 𝒆 𝒅𝒆 𝒇𝒂̆𝒄𝒖𝒕?

Pentru a înțelege ce e de făcut, trebuie să analizăm mai întâi de unde au apărut problemele semnalate în ultimii ani în spațiul public.

Cred că din cele de mai sus rezultă clar că nu au apărut din faptul că termenele de prescripție ar fi scurte, iar statul nu are timp să se organizeze. Nici n-au provenit din descoperirea unor fapte după 20 de ani și imposibilitatea cercetării lor.

Câțiva factori (unii nespecifici corupției) care au contribuit la cazurile „închise” pe motiv de prescripție au fost:

– deciziile CCR din 2018 și mai ales 2022 care au eliminat, pentru o perioadă, prescripția specială (deci s-au aplicat doar termenele de 8 și, respectiv, 10 ani în materie de corupție). Până să aruncăm cu buzduganul la instanțe (în special), ar trebui să avem în vedere că până în mai 2022, magistrații aveau în vedere un termen de 16, respectiv 20 de ani pentru dosare. Peste noapte, termenele s-au redus la jumătate pentru toate dosarele în curs (și nu, în ciuda teoriilor conspirațiilor, eu nu consider că HP 67/2022 a fost greșit – nu văd cum putea ICCJ să dea altă soluție la acel moment în urma deciziilor CCR, luând în considerare regulile noastre de drept, care includ problematica prescripției în categoria aspectelor de drept substanțial și care beneficiază, deci, de aplicarea principiilor legii penale mai favorabile). Ne-am uitat oare câte dosare s-au închis din cauza prescripției anterior deciziei CCR din 2022?

– pasivitatea legiuitorului (Parlamentului) care, după decizia CCR din 2018, nu a modificat Codul penal decât ulterior pronunțării deciziei din 2022. O inițiativă legislativă care viza, printre altele, adăugarea 𝑎𝑐𝑡𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑐𝑎𝑟𝑒, 𝑝𝑜𝑡𝑟𝑖𝑣𝑖𝑡 𝑙𝑒𝑔𝑖𝑖, 𝑡𝑟𝑒𝑏𝑢𝑖𝑒 𝑐𝑜𝑚𝑢𝑛𝑖𝑐𝑎𝑡𝑒 𝑠𝑢𝑠𝑝𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑠𝑎𝑢 𝑖𝑛𝑐𝑢𝑙𝑝𝑎𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 fusese înregistrată la Senat chiar cu câteva zile înainte de decizia din 2018, fusese și adoptată de cele două camere în 2019, dar a fost declarată neconstituțională de CCR în ansamblul său în același an. Din 2019 până în 2022, până la a doua decizie CCR, textul nu a fost modificat;

– așa cum spuneam mai sus, o interpretare largă a principiului nemijlocirii și a jurisprudenței CEDO în materie (a se vedea fie și doar par. 271-277 și urm. de aici – https://ks.echr.coe.int/…/echr-ks/guide_art_6_criminal_rum);

– deși cazurile de acest fel nu sunt atât de numeroase în marea masă a celorlalte, amintesc aici și o practică neunitară a instanțelor naționale cu privire la mita în „rate”, care a condus în cele din urmă la pronunțarea unui recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că termenele de prescripție curg de la primul act. Am scris împreună cu colegii mei un articol în acest sens (https://drept.unibuc.ro/…/1,%202024,%2014.%20A…) și, deși sunt pertinente argumentele privind soluția adoptată, am rămas la opinia potrivit căreia trebuia reținută forma continuată a infracțiunii (opinia cel mai rar întâlnită în practică);

– deficitul mare de magistrați, munca enormă din parchete și instanțe, adunarea și imprimarea a sute de informații inutile (extrase de la Registrul Comerțului de sute de pagini, de pildă) care formează dosare imense, imposibil de studiat la modul real nici de magistrați, nici de avocați, toate astea adăugându-se unui număr uriaș de dosare de rezolvat – înțeleg că ar fi 3.655.103 dosare în 2024 pentru aprox. 4.200 de judecători, adică fiecare judecător are 871 de dosare anual, iar procurorii (2.275) au avut 1.788.805 de dosare, deci 786 fiecare – dar acest calcul e doar ca în problema „dacă avem trei pâini și trei oameni, fiecare mănâncă o pâine”, pentru că în funcție de oraș și parchet/instanță, numărul poate fi mult mai mare, iar de complexitate nici nu mai vorbim.

Cel mai ușor e să modifici legea. Este însă o capcană. 𝐏𝐚𝐫𝐞 că nu costă nimic și „dacă există voință politică” nici nu durează mult. Apoi ne putem lăuda că 𝑎𝑚 𝑓𝑎̆𝑐𝑢𝑡 𝑐𝑒𝑣𝑎 și ne trezim a doua zi dimineață fericiți că am mai reușit o modificare a Codului penal, după care trecem la următoarea (𝐚𝐩𝐫𝐨𝐩𝐨, 𝐦𝐚𝐫𝐭̦𝐢, 𝟏𝟔 𝐝𝐞𝐜𝐞𝐦𝐛𝐫𝐢𝐞, 𝐬-𝐚 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚𝐭 𝐢̂𝐧 𝐌𝐨𝐧𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐎𝐟𝐢𝐜𝐢𝐚𝐥 𝐨 𝐧𝐨𝐮𝐚̆ 𝐥𝐞𝐠𝐞 𝐝𝐞 𝐦𝐨𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐫𝐞𝐭𝐫𝐚𝐠𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐥𝐚̂𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐚𝐥𝐞 – 𝐬𝐢𝐜!).

Mai greu este să încercăm să vedem niște soluții reale. Mai de durată poate, mai costisitoare în primă fază, dar soluții. Nimeni nu le are pe toate, de aceea trebuie dat mână cu mână (am cam uitat să facem asta) și să vorbim. Și să ascultăm, da, și nemulțumirea celor care nu au studii juridice, dar să nu lăsăm totuși presiunea publică să facă legi (ar trebui să avem pedeapsa cu moartea, dacă ar fi așa, chit că nu ne lasă o serie de obligații asumate la nivel internațional).

Iată niște idei, doar pentru materia penală:

– din câte știu, statele din UE nu s-au grăbit să declare imprescriptibile infracțiunile de corupție (de regulă, se limitează la crimele internaționale). În alte state, găsim niște excepții – Peru, de pildă, care a făcut o reformă constituțională în 2017 în acest sens. N-aș spune că Peru este un exemplu în lupta împotriva corupției, măcar pentru că este pe locul 127 din 180 în Corruption Perception Index (https://www.transparency.org/en/countries/peru) – stătea puțin mai bine în 2017;

– pe subiectul acesta s-au scris multe și parcă nimeni nu vrea să audă: dacă vrem cauze judecate mai bine și mai repede, avem nevoie, mai întâi, de mai multe persoane care să o facă și de condițiile în care să lucreze. Aici problema este mare, dincolo de constrângerile bugetare, pentru că oricâte examene de admitere în profesie s-ar organiza (și s-au tot organizat), în ciuda nostalgiei „pe vremea mea erau 40 de candidați pe loc la Drept” și a gândurilor că Facultatea de Drept și INM-ul nu mai sunt atractive, trebuie să luăm în considerare faptul că natalitatea e în scădere liberă. „Pe vremea mea”, un pic după chiar, în 1989 se nășteau 369544 de copii; în 2010 erau 212199, iar în 2024 au fost 142613 (sursa: INSSE). Tot pe vremea mea, copiii aceștia nu prea plecau în străinătate încă de la liceu și nici măcar la Facultate (poate la master și mulți reveneau). Din start, numărul candidaților care vor să dea admitere la Facultățile de Drept este mai mic (deși ele sunt mai multe și numărul de locuri e mai mare). Deci plaja de selecție pentru INM este redusă. Mai departe, oricâte examene s-ar face, chiar presupunând că pot fi organizate pentru un număr mare de candidați, nu există atât de mulți absolvenți buni să le ocupe pe cât ar avea nevoie sistemul (și cred că nici sistemul nu are atâta loc pentru ei; degeaba ai judecători, dacă n-ai săli unde să judeci). Ar fi o discuție privind organizarea admiterilor directe, nu intru acum în ea. Oricum, cei care intră acum nu pot gestiona cauzele de corupție în primii mulți ani, dar…

– o regândire a competenței stagiarilor (ex. conduceri fără permis, confirmări de renunțare la urmărirea penală ar putea fi rezolvate exclusiv de judecătorii stagiari – desigur, în limita competenței judecătoriilor) și a reglementării unor căi de atac poate ar fi utilă. Chiar nu cred că și-a dorit vreun judecător să se verifice măsurile asigurătorii în primă instanță/în apel și să existe și contestație;

– o serie de infracțiuni comise în mediul privat ar putea să rămână…în mediul privat. Și vorbesc aici inclusiv de infracțiunile comise în legătură cu activitatea bancară, pentru care există obligativitatea sesizării organelor de urmărire penală (art. 267 C.pen.), în urma HP nr. 18/2017. Ca orice angajator privat, banca ar trebui să poată decide să rezolve unele probleme apelând doar la răspunderea disciplinară sau/și civilă, nu să adauge celor 1.78 milioane de dosare de urmărire penală. Pot fi imaginate, de altfel, chiar și alte forme de justiție privată pentru a nu mai permite ca toate problemele să ajungă la parchet/instanță (ex. CSALB, că tot vorbeam de bănci);

– referitor la prescripție și mita în rate, Senatul a adoptat deja un proiect de lege, aflat în acum într-un stadiu avansat al procedurii la Camera Deputaților: https://www.cdep.ro/proiecte/2025/100/20/9/se128.pdf;

– discuții elaborate despre principiul nemijlocirii în cazul schimbării unui membru al completului de judecată. De gândit și dacă soluția legislativă din Codul de procedură civilă, care nu există în materie penală, poate fi avută în vedere (a se vedea și par. 119 din RIL 10/2025);

– pe termen lung, formarea unei culturi juridice, inclusiv din perspectiva formulării plângerilor penale doar când este nevoie.

Nu am scris, intenționat, despre problemele generale legate de camera preliminară, nulități, competența după calitatea persoanei, delegări, transferuri etc. – îi las pe cei care se pricep mult mai bine ca mine la procedură și organizare judiciară să le analizeze.

În încheiere, cred că merită citit acest paragraf din opinia concurentă a judecătorului Pinto de Albuquerque la hotărârea Marii Camere a CEDO în cauza 𝑀𝑜𝑐𝑎𝑛𝑢 𝑠̦.𝑎. 𝑐. 𝑅𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑖𝑒𝑖 (2018):

„𝑇𝑒𝑜𝑟𝑒𝑡𝑖𝑐, 𝑑𝑜𝑎𝑟 𝑢𝑛 𝑠𝑖𝑠𝑡𝑒𝑚 𝑝𝑒𝑛𝑎𝑙 𝑝𝑢𝑟 𝑟𝑒𝑡𝑟𝑖𝑏𝑢𝑡𝑖𝑣, 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑎𝑟 𝑣𝑖𝑧𝑎 𝑝𝑒𝑑𝑒𝑝𝑠𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑐𝑢 𝑜𝑟𝑖𝑐𝑒 𝑝𝑟𝑒𝑡̧ 𝑎 𝑎𝑢𝑡𝑜𝑟𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑖𝑛𝑓𝑟𝑎𝑐𝑡̧𝑖𝑢𝑛𝑖𝑖, 𝑛𝑢 𝑎𝑟 𝑝𝑟𝑒𝑣𝑒𝑑𝑒𝑎 𝑛𝑖𝑐𝑖𝑜 𝑛𝑜𝑟𝑚𝑎̆ 𝑝𝑟𝑖𝑣𝑖𝑛𝑑 𝑝𝑟𝑒𝑠𝑐𝑟𝑖𝑝𝑡̧𝑖𝑎. 𝐼̂𝑛 𝑠𝑐ℎ𝑖𝑚𝑏, 𝑠𝑖𝑠𝑡𝑒𝑚𝑒𝑙𝑒 𝑝𝑒𝑛𝑎𝑙𝑒 𝑖̂𝑛𝑡𝑒𝑚𝑒𝑖𝑎𝑡𝑒 𝑝𝑒 𝑝𝑟𝑒𝑣𝑒𝑛𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑝𝑒𝑐𝑖𝑎𝑙𝑎̆ 𝑝𝑜𝑧𝑖𝑡𝑖𝑣𝑎̆ (𝑟𝑒𝑖𝑛𝑡𝑒𝑔𝑟𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑜𝑐𝑖𝑎𝑙𝑎̆ 𝑎 𝑐𝑜𝑛𝑑𝑎𝑚𝑛𝑎𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖), 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑣𝑖𝑧𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑠𝑎̆ 𝑝𝑟𝑒𝑔𝑎̆𝑡𝑒𝑎𝑠𝑐𝑎̆ 𝑎𝑢𝑡𝑜𝑟𝑢𝑙 𝑖𝑛𝑓𝑟𝑎𝑐𝑡̧𝑖𝑢𝑛𝑖𝑖 𝑐𝑎, 𝑑𝑢𝑝𝑎̆ 𝑒𝑙𝑖𝑏𝑒𝑟𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑢𝑖𝑎, 𝑠𝑎̆ 𝑑𝑢𝑐𝑎̆ 𝑜 𝑣𝑖𝑎𝑡̧𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑠𝑎̆ 𝑟𝑒𝑠𝑝𝑒𝑐𝑡𝑒 𝑙𝑒𝑔𝑒𝑎 𝑖̂𝑛 𝑐𝑎𝑑𝑟𝑢𝑙 𝑠𝑜𝑐𝑖𝑒𝑡𝑎̆𝑡̧𝑖𝑖, 𝑓𝑎𝑣𝑜𝑟𝑖𝑧𝑎̂𝑛𝑑 𝑠𝑜𝑙𝑢𝑡̧𝑖𝑎 𝑜𝑝𝑢𝑠𝑎̆. 𝐼̂𝑛 𝑐𝑒𝑒𝑎 𝑐𝑒 𝑝𝑟𝑖𝑣𝑒𝑠̧𝑡𝑒 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡 𝑜𝑏𝑖𝑒𝑐𝑡𝑖𝑣, 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑟𝑎𝑝𝑟𝑜𝑑𝑢𝑐𝑡𝑖𝑣 𝑠𝑎̆ 𝑓𝑖𝑒 𝑎𝑝𝑙𝑖𝑐𝑎𝑡𝑎̆ 𝑜 𝑠𝑎𝑛𝑐𝑡̧𝑖𝑢𝑛𝑒 𝑝𝑒𝑛𝑎𝑙𝑎̆ 𝑎𝑢𝑡𝑜𝑟𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑢𝑛𝑒𝑖 𝑖𝑛𝑓𝑟𝑎𝑐𝑡̧𝑖𝑢𝑛𝑖 𝑑𝑢𝑝𝑎̆ 𝑚𝑢𝑙𝑡̧𝑖 𝑎𝑛𝑖 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑠𝑎̆𝑣𝑎̂𝑟𝑠̧𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑓𝑎𝑝𝑡𝑒𝑙𝑜𝑟, 𝑎𝑡𝑢𝑛𝑐𝑖 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑠𝑖𝑡𝑢𝑎𝑡̧𝑖𝑎 𝑝𝑒𝑟𝑠𝑜𝑛𝑎𝑙𝑎̆ 𝑎 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑢𝑖𝑎 𝑠-𝑎 𝑠𝑐ℎ𝑖𝑚𝑏𝑎𝑡. 𝐼̂𝑛 𝑝𝑙𝑢𝑠, 𝑝𝑒𝑑𝑒𝑝𝑠𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑡𝑎𝑟𝑑𝑖𝑣𝑎̆ 𝑎 𝑖𝑛𝑐𝑢𝑙𝑝𝑎𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑖̂𝑛 𝑠𝑖𝑛𝑒 𝑖𝑛𝑐𝑜𝑚𝑝𝑎𝑡𝑖𝑏𝑖𝑙𝑎̆ 𝑐𝑢 𝑜𝑏𝑖𝑒𝑐𝑡𝑖𝑣𝑢𝑙 𝑝𝑟𝑒𝑣𝑒𝑛𝑖𝑟𝑖𝑖 𝑠𝑝𝑒𝑐𝑖𝑎𝑙𝑒 𝑛𝑒𝑔𝑎𝑡𝑖𝑣𝑒 (𝑛𝑒𝑢𝑡𝑟𝑎𝑙𝑖𝑧𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑎𝑢𝑡𝑜𝑟𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑖𝑛𝑓𝑟𝑎𝑐𝑡̧𝑖𝑢𝑛𝑖𝑖), 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑎 𝑖̂𝑚𝑝𝑖𝑒𝑑𝑖𝑐𝑎 𝑟𝑒𝑐𝑖𝑑𝑖𝑣𝑎, 𝑝𝑟𝑖𝑛 𝑒𝑥𝑐𝑙𝑢𝑑𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑐𝑜𝑛𝑑𝑎𝑚𝑛𝑎𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑑𝑖𝑛 𝑠𝑜𝑐𝑖𝑒𝑡𝑎𝑡𝑒. 𝐼̂𝑛 𝑝𝑙𝑢𝑠, 𝑎𝑐𝑒𝑎𝑠𝑡𝑎 𝑛𝑢 𝑎𝑟𝑒 𝑢𝑛 𝑒𝑓𝑒𝑐𝑡 𝑑𝑖𝑠𝑢𝑎𝑠𝑖𝑣 𝑎𝑠𝑢𝑝𝑟𝑎 𝑝𝑜𝑡𝑒𝑛𝑡̧𝑖𝑎𝑙𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑖𝑛𝑓𝑟𝑎𝑐𝑡𝑜𝑟𝑖 𝑠̧𝑖, 𝑐𝑢 𝑎𝑡𝑎̂𝑡 𝑚𝑎𝑖 𝑝𝑢𝑡̧𝑖𝑛, 𝑢𝑛 𝑖𝑚𝑝𝑎𝑐𝑡 𝑎𝑠𝑢𝑝𝑟𝑎 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑜𝑙𝑖𝑑𝑎̆𝑟𝑖𝑖 𝑎𝑢𝑡𝑜𝑟𝑖𝑡𝑎̆𝑡̧𝑖𝑖 𝑠𝑜𝑐𝑖𝑎𝑙𝑒 𝑎 𝑛𝑜𝑟𝑚𝑒𝑖 𝑖̂𝑛𝑐𝑎̆𝑙𝑐𝑎𝑡𝑒. 𝑇𝑟𝑒𝑐𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑡𝑖𝑚𝑝𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑎𝑟𝑒 𝑑𝑟𝑒𝑝𝑡 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑒𝑐𝑖𝑛𝑡̧𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑛𝑢𝑚𝑎𝑖 𝑑𝑖𝑚𝑖𝑛𝑢𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑒𝑓𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑑𝑖𝑠𝑢𝑎𝑠𝑖𝑣 𝑎𝑙 𝑢𝑛𝑒𝑖 𝑠𝑎𝑛𝑐𝑡̧𝑖𝑢𝑛𝑖, 𝑐𝑖 𝑐ℎ𝑖𝑎𝑟 𝑎𝑛𝑢𝑙𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑢𝑖𝑎. 𝐴𝑠̧𝑎𝑑𝑎𝑟, 𝑛𝑖𝑐𝑖 𝑝𝑟𝑒𝑣𝑒𝑛𝑡̧𝑖𝑎 𝑔𝑒𝑛𝑒𝑟𝑎𝑙𝑎̆ 𝑝𝑜𝑧𝑖𝑡𝑖𝑣𝑎̆ (𝑐𝑜𝑛𝑠𝑜𝑙𝑖𝑑𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑛𝑜𝑟𝑚𝑒𝑖 𝑖̂𝑛𝑐𝑎̆𝑙𝑐𝑎𝑡𝑒), 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑣𝑖𝑧𝑒𝑎𝑧𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑡𝑎̆𝑟𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑎𝑐𝑐𝑒𝑝𝑡𝑎̆𝑟𝑖𝑖 𝑛𝑜𝑟𝑚𝑒𝑖 𝑖̂𝑛𝑐𝑎̆𝑙𝑐𝑎𝑡𝑒 𝑠̧𝑖 𝑟𝑒𝑠𝑝𝑒𝑐𝑡𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑎𝑐𝑒𝑠𝑡𝑒𝑖𝑎 𝑑𝑒 𝑐𝑎̆𝑡𝑟𝑒 𝑠𝑜𝑐𝑖𝑒𝑡𝑎𝑡𝑒, 𝑛𝑖𝑐𝑖 𝑝𝑟𝑒𝑣𝑒𝑛𝑡̧𝑖𝑎 𝑔𝑒𝑛𝑒𝑟𝑎𝑙𝑎̆ 𝑛𝑒𝑔𝑎𝑡𝑖𝑣𝑎̆ (𝑒𝑓𝑒𝑐𝑡𝑢𝑙 𝑑𝑖𝑠𝑢𝑎𝑠𝑖𝑣 𝑎𝑠𝑢𝑝𝑟𝑎 𝑝𝑜𝑡𝑒𝑛𝑡̧𝑖𝑎𝑙𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑖𝑛𝑓𝑟𝑎𝑐𝑡𝑜𝑟𝑖) 𝑛𝑢 𝑗𝑢𝑠𝑡𝑖𝑓𝑖𝑐𝑎̆ 𝑖𝑚𝑝𝑢𝑛𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑢𝑛𝑒𝑖 𝑠𝑎𝑛𝑐𝑡̧𝑖𝑢𝑛𝑖 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑜 𝑖𝑛𝑓𝑟𝑎𝑐𝑡̧𝑖𝑢𝑛𝑒 𝑝𝑒 𝑜 𝑝𝑒𝑟𝑖𝑜𝑎𝑑𝑎̆ 𝑛𝑒𝑑𝑒𝑡𝑒𝑟𝑚𝑖𝑛𝑎𝑡𝑎̆.

𝐷𝑎𝑐𝑎̆ 𝑠𝑐𝑜𝑝𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑙𝑒𝑔𝑖𝑡𝑖𝑚𝑒 𝑎𝑙𝑒 𝑠𝑎𝑛𝑐𝑡̧𝑖𝑢𝑛𝑖𝑖 𝑝𝑒𝑛𝑎𝑙𝑒 𝑖̂𝑛𝑡𝑟-𝑜 𝑠𝑜𝑐𝑖𝑒𝑡𝑎𝑡𝑒 𝑑𝑒𝑚𝑜𝑐𝑟𝑎𝑡𝑖𝑐𝑎̆ 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑖𝑛𝑐𝑜𝑚𝑝𝑎𝑡𝑖𝑏𝑖𝑙𝑒 𝑐𝑢 𝑖̂𝑛𝑠𝑎̆𝑠̧𝑖 𝑛𝑜𝑡̧𝑖𝑢𝑛𝑒𝑎 𝑑𝑒 𝑖𝑛𝑓𝑟𝑎𝑐𝑡̧𝑖𝑢𝑛𝑒 𝑖𝑚𝑝𝑟𝑒𝑠𝑐𝑟𝑖𝑝𝑡𝑖𝑏𝑖𝑙𝑎̆, 𝒑𝒓𝒊𝒏𝒄𝒊𝒑𝒊𝒖𝒍 𝒔𝒆𝒄𝒖𝒓𝒊𝒕𝒂̆𝒕̧𝒊𝒊 𝒋𝒖𝒓𝒊𝒅𝒊𝒄𝒆, 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕𝒊𝒕𝒖𝒊𝒆 𝒆𝒔𝒆𝒏𝒕̧𝒂 𝒐𝒓𝒊𝒄𝒂̆𝒓𝒖𝒊 𝒔𝒊𝒔𝒕𝒆𝒎 𝒋𝒖𝒓𝒊𝒅𝒊𝒄 𝒊̂𝒏𝒕𝒓-𝒐 𝒔𝒐𝒄𝒊𝒆𝒕𝒂𝒕𝒆 𝒅𝒆𝒎𝒐𝒄𝒓𝒂𝒕𝒊𝒄𝒂̆, 𝒎𝒆𝒓𝒈𝒆 𝒔̧𝒊 𝒎𝒂𝒊 𝒅𝒆𝒑𝒂𝒓𝒕𝒆 𝒔̧𝒊 𝒊𝒎𝒑𝒖𝒏𝒆 𝒄𝒂, 𝒅𝒖𝒑𝒂̆ 𝒐 𝒂𝒏𝒖𝒎𝒊𝒕𝒂̆ 𝒑𝒆𝒓𝒊𝒐𝒂𝒅𝒂̆, 𝒔𝒖𝒔𝒑𝒆𝒄𝒕𝒖𝒍 𝒔𝒂̆ 𝒏𝒖 𝒎𝒂𝒊 𝒇𝒊𝒆 𝒕𝒖𝒍𝒃𝒖𝒓𝒂𝒕 𝒔̧𝒊 𝒔𝒂̆ 𝒇𝒊𝒆 𝒆𝒍𝒊𝒎𝒊𝒏𝒂𝒕𝒂̆ 𝒂𝒎𝒆𝒏𝒊𝒏𝒕̧𝒂𝒓𝒆𝒂 𝒑𝒆𝒓𝒎𝒂𝒏𝒆𝒏𝒕𝒂̆ 𝒂 𝒂𝒄𝒕̧𝒊𝒖𝒏𝒊𝒊 𝒑𝒖𝒃𝒍𝒊𝒄𝒆 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒊̂𝒍 𝒂𝒑𝒂𝒔𝒂̆. 𝑰𝒏𝒅𝒊𝒇𝒆𝒓𝒆𝒏𝒕 𝒅𝒆 𝒈𝒓𝒂𝒅𝒖𝒍 𝒅𝒆 𝒓𝒂̆𝒔𝒑𝒖𝒏𝒅𝒆𝒓𝒆 𝒂 𝒔𝒕𝒂𝒕𝒖𝒍𝒖𝒊 𝒊̂𝒏 𝒊̂𝒏𝒕𝒂̂𝒓𝒛𝒊𝒆𝒓𝒆𝒂 𝒖𝒏𝒆𝒊 𝒂𝒏𝒄𝒉𝒆𝒕𝒆 𝒑𝒆𝒏𝒂𝒍𝒆, 𝒅𝒓𝒆𝒑𝒕𝒖𝒍 𝒔𝒐𝒄𝒊𝒆𝒕𝒂̆𝒕̧𝒊𝒊 𝒅𝒆 𝒂 𝒖𝒓𝒎𝒂̆𝒓𝒊 𝒑𝒆𝒏𝒂𝒍 𝒔𝒖𝒔𝒑𝒆𝒄𝒕𝒖𝒍 𝒊̂𝒔̧𝒊 𝒑𝒊𝒆𝒓𝒅𝒆 𝒍𝒆𝒈𝒊𝒕𝒊𝒎𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒂 𝒍𝒂 𝒖𝒏 𝒎𝒐𝒎𝒆𝒏𝒕 𝒅𝒂𝒕. 𝑰̂𝒏 𝒄𝒂𝒛 𝒄𝒐𝒏𝒕𝒓𝒂𝒓, 𝒂𝒄𝒆𝒔𝒕𝒂 𝒂𝒓 𝒅𝒆𝒗𝒆𝒏𝒊 𝒖𝒏 𝒔𝒊𝒎𝒑𝒍𝒖 𝒐𝒃𝒊𝒆𝒄𝒕 𝒂𝒍 𝒑𝒖𝒕𝒆𝒓𝒊𝒊 𝒆𝒙𝒆𝒄𝒖𝒕𝒊𝒗𝒆, 𝒔𝒂𝒄𝒓𝒊𝒇𝒊𝒄𝒂𝒕 𝒑𝒆 𝒂𝒍𝒕𝒂𝒓𝒖𝒍 𝒖𝒏𝒆𝒊 𝒋𝒖𝒔𝒕𝒊𝒕̧𝒊𝒊 𝒂𝒃𝒔𝒐𝒍𝒖𝒕𝒆 𝒔̧𝒊 𝒊𝒍𝒖𝒛𝒐𝒓𝒊𝒊, 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒏𝒖 𝒂𝒓 𝒓𝒆𝒇𝒍𝒆𝒄𝒕𝒂 𝒅𝒆𝒄𝒂̂𝒕 𝒖𝒏 𝒓𝒆𝒕𝒓𝒊𝒃𝒖𝒕𝒊𝒔𝒎 𝒐𝒓𝒃. 𝑶𝒓𝒊𝒄𝒆 𝒂𝒕𝒊𝒏𝒈𝒆𝒓𝒆 𝒂𝒅𝒖𝒔𝒂̆ 𝒍𝒊𝒃𝒆𝒓𝒕𝒂̆𝒕̧𝒊𝒊 𝒅𝒆 𝒄𝒂̆𝒕𝒓𝒆 𝒔𝒕𝒂𝒕 𝒕𝒓𝒆𝒃𝒖𝒊𝒆 𝒔𝒂̆ 𝒇𝒊𝒆 𝒍𝒊𝒎𝒊𝒕𝒂𝒕𝒂̆ 𝒅𝒆 𝒑𝒓𝒊𝒏𝒄𝒊𝒑𝒊𝒊𝒍𝒆 𝒑𝒓𝒐𝒑𝒐𝒓𝒕̧𝒊𝒐𝒏𝒂𝒍𝒊𝒕𝒂̆𝒕̧𝒊𝒊 𝒔̧𝒊 𝒏𝒆𝒄𝒆𝒔𝒊𝒕𝒂̆𝒕̧𝒊𝒊, 𝒄𝒐𝒓𝒐𝒍𝒂𝒓𝒖𝒍 𝒂𝒄𝒆𝒔𝒕𝒐𝒓𝒂 𝒇𝒊𝒊𝒏𝒅 𝒑𝒓𝒊𝒏𝒄𝒊𝒑𝒊𝒖𝒍 𝒎𝒊𝒏𝒊𝒎𝒆𝒊 𝒊𝒏𝒕𝒆𝒓𝒗𝒆𝒏𝒕̧𝒊𝒊. 𝑽𝒂̂𝒏𝒂𝒓𝒆𝒂 𝒑𝒆𝒓𝒎𝒂𝒏𝒆𝒏𝒕𝒂̆ 𝒂 𝒖𝒏𝒖𝒊 𝒔𝒖𝒔𝒑𝒆𝒄𝒕 𝒅𝒆𝒑𝒂̆𝒔̧𝒆𝒔̧𝒕𝒆 𝒄𝒖 𝒎𝒖𝒍𝒕 𝒂𝒄𝒆𝒂𝒔𝒕𝒂̆ 𝒍𝒊𝒎𝒊𝒕𝒂̆ 𝒔̧𝒊 𝒓𝒆𝒑𝒓𝒆𝒛𝒊𝒏𝒕𝒂̆, 𝒊̂𝒏 𝒑𝒓𝒊𝒏𝒄𝒊𝒑𝒊𝒖, 𝒐 𝒊𝒏𝒈𝒆𝒓𝒊𝒏𝒕̧𝒂̆ 𝒅𝒊𝒔𝒑𝒓𝒐𝒑𝒐𝒓𝒕̧𝒊𝒐𝒏𝒂𝒕𝒂̆ 𝒊̂𝒏 𝒅𝒓𝒆𝒑𝒕𝒖𝒍 𝒍𝒂 𝒍𝒊𝒃𝒆𝒓𝒕𝒂𝒕𝒆.

𝐼̂𝑛 𝑐𝑒𝑙𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑢𝑟𝑚𝑎̆, 𝑢𝑟𝑚𝑎̆𝑟𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑝𝑒𝑛𝑎𝑙𝑎̆ 𝑠̧𝑖 𝑐𝑜𝑛𝑑𝑎𝑚𝑛𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑢𝑛𝑢𝑖 𝑠𝑢𝑠𝑝𝑒𝑐𝑡 𝑑𝑢𝑝𝑎̆ 𝑚𝑢𝑙𝑡̧𝑖 𝑎𝑛𝑖 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝑠𝑎̆𝑣𝑎̂𝑟𝑠̧𝑖𝑟𝑒𝑎 𝑎𝑐𝑡𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑒𝑠𝑡𝑒 𝑎𝑐𝑢𝑧𝑎𝑡 𝑠𝑢𝑛𝑡 𝑒𝑥𝑡𝑟𝑒𝑚 𝑑𝑒 𝑝𝑟𝑜𝑏𝑙𝑒𝑚𝑎𝑡𝑖𝑐𝑒 𝒅𝒊𝒏 𝒑𝒆𝒓𝒔𝒑𝒆𝒄𝒕𝒊𝒗𝒂 𝒑𝒓𝒊𝒏𝒄𝒊𝒑𝒊𝒖𝒍𝒖𝒊 𝒑𝒓𝒐𝒄𝒆𝒔𝒖𝒍𝒖𝒊 𝒆𝒄𝒉𝒊𝒕𝒂𝒃𝒊𝒍, 𝒊̂𝒏 𝒑𝒓𝒊𝒏𝒄𝒊𝒑𝒂𝒍 𝒅𝒊𝒏 𝒄𝒂𝒖𝒛𝒂 𝒅𝒊𝒇𝒊𝒄𝒖𝒍𝒕𝒂̆𝒕̧𝒊𝒍𝒐𝒓 𝒑𝒓𝒂𝒄𝒕𝒊𝒄𝒆 𝒊𝒏𝒔𝒖𝒓𝒎𝒐𝒏𝒕𝒂𝒃𝒊𝒍𝒆 𝒑𝒆 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒍𝒆 𝒄𝒂𝒖𝒛𝒆𝒂𝒛𝒂̆ 𝒕𝒓𝒆𝒄𝒆𝒓𝒆𝒂 𝒕𝒊𝒎𝒑𝒖𝒍𝒖𝒊 𝒊̂𝒏 𝒄𝒆𝒆𝒂 𝒄𝒆 𝒑𝒓𝒊𝒗𝒆𝒔̧𝒕𝒆 𝒇𝒊𝒂𝒃𝒊𝒍𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒂 𝒑𝒓𝒐𝒃𝒆𝒍𝒐𝒓. 𝑨𝒄𝒆𝒔𝒕𝒆 𝒅𝒊𝒇𝒊𝒄𝒖𝒍𝒕𝒂̆𝒕̧𝒊 𝒑𝒓𝒐𝒃𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊 𝒄𝒐𝒎𝒑𝒓𝒐𝒎𝒊𝒕 𝒏𝒖 𝒏𝒖𝒎𝒂𝒊 𝒖𝒓𝒎𝒂̆𝒓𝒊𝒓𝒆𝒂 𝒑𝒆𝒏𝒂𝒍𝒂̆, 𝒅𝒂𝒓 𝒔̧𝒊 𝒑𝒐𝒔𝒊𝒃𝒊𝒍𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒂 𝒅𝒆 𝒄𝒐𝒏𝒔𝒕𝒓𝒖𝒊𝒓𝒆 𝒂 𝒖𝒏𝒆𝒊 𝒂𝒑𝒂̆𝒓𝒂̆𝒓𝒊 𝒆𝒇𝒊𝒄𝒊𝒆𝒏𝒕𝒆.”