Dreptul penal ca emoție. Discernământul minorilor – falsa problemă în dezbaterea din ultimele zile
„Poți să ai consimțământ valabil și la 5 ani. Cum, că nu pot vinde singur un apartament care e pe numele meu? Nu, dar poți face un schimb de mașinuțe.” – din uimirile studenților de anul I la Drept (redare aproximativă, cât permite memoria)
Voi începe cu un disclaimer: toată viața am fugit de subiectul răspunderii penale a minorilor, nu pentru că nu este interesant, ci pentru că implică aspecte din atât de multe domenii și cunoștințe de psihologie care le depășesc cu mult pe cele ale unui jurist penalist. Prin forța împrejurărilor, nu am scăpat însă: de la master unde am avut un curs întreg dedicat dreptului penal al minorilor, în care am întors pe toate părțile Ordonanța franceză din 1945, până la mai multe teze de doctorat în a căror comisie de îndrumare am fost, am tot citit despre răspunderea penală a minorilor.
Despre discuția privind vârsta răspunderii penale am o opinie care este cumva diferită de ce am citit scris cu fermitate în spațiul public. Mai exact, cred că în mod greșit dezbatem:
1. Dacă este normal că vârsta răspunderii penale (în engleză abreviat MACR, de care se tot vorbește) să fie diferită de vârsta consimțământului sexual (nu știu de unde s-a înțeles că un minor de 13 ani poate consimți la un act sexual; tocmai, că nu poate, potrivit legii);
2. Dacă un minor de 13 ani are discernământ pentru comiterea unui omor sau a altei infracțiuni.
Cu titlu preliminar, aș vrea să reamintesc că analiza cea mai bună și cea mai documentată din doctrina de drept penal autohton în legătură cu discernământul minorilor o face colegul meu Cristian Ioan în lucrarea „Sancționarea faptelor comise de minori. Spre un model european”[1]. Las mai jos câteva citate mai mari, dar care redau mult mai bine decât aș putea să spun eu ideile pe care vreau să le exprim:
1. Cu privire la diferențele dintre vârsta răspunderii penale și vârsta consimțământului sexual
Cristi spune că trebuie evitată „potențiala „contaminare” în ceea ce privește criteriile aplicabile în aprecierea discernământului prin raportare la vârsta persoanei, fie prin preluarea unor standarde specifice făptuitorilor minori în determinarea discernământului victimelor minore, fie prin preluarea unor standarde specifice victimelor minore în cazul făptuitorilor minori”, care ar crea două riscuri: cel al impunerii unor standarde ridicate pentru stabilirea discernământului în cazul făptuitorilor minori, ceea ce poate duce la aplicarea unor măsuri educative în cazuri în care ar trebui constatată lipsa imputabilității și riscul nerespectării exigențelor interesului superior al copilului și a obligației pozitive a statului de a interveni pentru protecția victimelor vulnerabile ale infracțiunii.
Printre diferențele identificate se numără natura valorilor care trebuie internalizate pentru a se vorbi despre un consimțământ valabil: „în ceea ce privește săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, verificările privesc împrejurarea dacă persoana în cauză are o reprezentare a așteptărilor impuse de legea penală și dacă își poate modela comportamentul în funcție de acestea. În ceea ce privește consimțământul persoanei vătămate, se verifică dacă și-a dezvoltat valori care să îi permită să decidă asupra bunăstării sale. În consecință, vorbim despre o diferență între capacitatea de a înțelege regulile sociale, care nu sunt în controlul făptuitorului, ci stabilite de terți (în particular în cazul copiilor, care nu au cu adevărat, față de rolul social, putere de decizie privind stabilirea valorilor pe care societatea înțelege să le protejeze), și capacitatea de a-și însuși valori care să permită luarea unor decizii în cunoștință de cauză privind propria bunăstare fizică și psihică. Este posibil ca un minor în vârstă de 14 ani să aibă o reprezentare foarte clară a faptului că viața este protejată și că uciderea unei persoane îl poate expune la consecințe din sfera legii penale, însă același minor să nu aibă cunoștințe reale privind implicațiile și consecințele asupra sănătății și psihicului când vine vorba despre acceptarea întreținerii de relații sexuale anale, mai ales raportat la mediul în care a fost crescut și eventuala poziție de încredere sau autoritate pe care partenerul o are față de acesta. În egală măsură, este posibil ca un minor în vârstă de 14 ani să poată decide liber să întrețină un raport sexual, însă să nu aibă reprezentarea implicațiilor unei infracțiuni de fals. Diferența decurge din două aptitudini diferite – a înțelege regulile sociale și a înțelege ceea ce îi poate afecta propria bunăstare fizică și psihică”.
Analiza este mult mai largă, dar concluzia e clară: „aplicarea unor standarde diferite este potrivită, tocmai pentru că situațiile sunt diferite și trebuie să fie tratate diferit”. Sau, așa cum rezultă din dialogul amintit la începutul postării, poți avea vârsta să înțelegi niște lucruri, dar să nu le înțelegi pe altele. Altfel, de ce nu le dăm minorilor și dreptul să voteze?[2]
2. Despre existența discernământului unui minor de 13 ani în cazul infracțiunii de omor
Așa cum de altfel rezultă și din cele de mai sus, discernământul minorului autor se apreciază diferit în funcție de fapta comisă: „Casația italiană a statuat că „anumite acte criminale, cum ar fi omorul, tâlhăria, furtul, precum și încălcarea celor mai elementare reguli de conduită socială, apar imediat respingătoare pentru sentimentul comun, astfel încât imoralitatea lor este ușor de perceput, chiar și pentru un subiect cu o dezvoltare individuală și psihică nu foarte avansată; altele, pe de altă parte, fiind mai greu de evaluat, necesită, pentru ca subiectul să perceapă imoralitatea și caracterul antisocial, o maturitate psihică și o sensibilitate morală și socială foarte dezvoltate. În același sens, s-a reținut că „maturitatea și conștiința individuală se dezvoltă mult mai repede în ceea ce privește acțiunile care privesc obiecte elementare și fundamentale, cum ar fi persoana și proprietatea, decât cele care privesc obiecte juridice, mai puțin ușor de înțeles”.
Prin urmare, se arată că „atunci când este vorba despre infracțiuni deosebit de grave, cum ar fi omorul, a cărui contrarietate la regulile de conviețuire este printre primele asimilate de mintea umană, va trebui să se considere că posibilitatea de a se reține lipsa maturității necesare pentru a înțelege și dori fapta va fi semnificativ mai scăzută; (…) nu poate fi comparată maturitatea necesară unui minor pentru a înțelege caracterul antisocial al faptului că își ajută părinții la executarea unei construcții fără autorizație cu cazul unui minor care înjunghie mortal un coleg, întrucât făcea curte prietenei sale. În acest sens, se observă o veritabilă contextualizare a răspunderii minorului, similară celei la care făcea referire profesorul Vintilă Dongoroz, citat în debutul prezentei secțiuni.”
Un alt criteriu relevant este dinamica actului, pentru care „se ține cont de aspecte precum premeditarea infracțiunii, alegerea unor mijloace potrivite săvârșirii faptei, conceperea unui plan infracțional, care sunt de natură să ducă la reținerea maturității. Ideea poate fi reformulată în sensul că maturitatea poate fi dedusă din identificarea unui anumit grad de pricepere în săvârșirea faptei.”
Prin urmare, răspunsul la întrebarea dacă un minor de 13 ani are discernământ când comite un omor, mai ales unul premeditat, ar trebui să fie, cu mici excepții, afirmativ. Probabil că și la vârste un pic mai mici răspunsul tot afirmativ ar fi.
3. Dacă minorul are discernământ pentru omor, de ce legea penală instituie un prag de 14 ani? Mai exact ce decide legea pragul?
Simplist spus, pentru că poate.
Este o opțiune de politică penală a legiuitorului dacă vârsta aceasta este 14 ani (cum a fost tradițional în țara noastră), 13 ani (cum a dorit inițial când a fost redactat Codul penal în vigoare), altă vârstă sau se lasă aprecierea de la caz la caz, în urma unei examinări medico-legale.
În luarea acestei decizii, legiuitorul se mai uită totuși la câteva aspecte, precum:
– Art. 40.3 din Convenția ONU cu privire la drepturile copiilor (cea mai ratificată convenție din lume în materia drepturilor omului: toate statele, mai puțin SUA – informație pe care o țin minte de la cursul de drepturile omului din Facultate; pe atunci era și Somalia) spune încă din 1989 că „Statele părţi se vor strădui să promoveze adoptarea de legi şi proceduri, înfiinţarea de autorităţi şi instituţii, special concepute pentru copiii bănuiţi, acuzaţi sau găsiţi vinovaţi de încălcarea legii penale şi, în special: a) să stabilească o vârstă minimă sub care copiii să fie prezumaţi ca neavând capacitatea de a încălca legea penală”[3];
– majoritatea legislațiilor au vârsta răspunderii penale stabilită la 14 ani;
– Par. 22 din Comentariul general nr. 24 (2019) privind drepturile minorilor în sistemul justiției cu minori al Comitetului pentru drepturilor omului spune: „Statele părți sunt încurajate să ia notă de constatările cercetărilor științifice recente și să crească vârsta minimă a răspunderii penale în consecință, (stabilind-o) la cel puțin 14 ani. În plus, dovezile din domeniul dezvoltării infantile și neuroștiinței indică faptul că maturizarea creierului continuă și după vârsta adolescenței, afectând anumite tipuri de procese decizionale. Prin urmare, Comitetul felicită statele părți care au stabilit o vârstă minimă a răspunderii penale mai mare, de exemplu 15 sau 16 ani, și îndeamnă statele părți să nu reducă, în niciun caz, vârsta minimă a răspunderii penale, în conformitate cu articolul 41 din Convenție”[4];
– Și aici apare ideea de politică penală populistă: „Comitetul își exprimă îngrijorarea cu privire la existența unor practici care permit excepții de la aplicarea unei vârste minime mai scăzute pentru răspunderea penală în cazurile în care, de exemplu, copilul este acuzat de săvârșirea unei infracțiuni grave. Astfel de practici sunt adoptate, de regulă, sub presiunea opiniei publice și nu se bazează pe o înțelegere rațională a dezvoltării minorilor. Comitetul recomandă cu insistență statelor părți să pună capăt practicilor de acest fel și să stabilească o vârstă standard sub care minorii nu pot face obiectul urmăririi penale, fără excepție.” ( 25);
– Rezoluția 2010 (2014) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei prin care se solicită statelor membre „2. să stabilească vârsta minimă a răspunderii penale la cel puțin 14 ani, asigurând totodată alternative adecvate la urmărirea penală pentru infractorii mai tineri; 6.3. să interzică orice excepții de la vârsta minimă a răspunderii penale, chiar și în cazul infracțiunilor grave”[5].
4. Este bună decizia legiuitorului? Sau de ce discernământul este o falsă discuție
Chiar trecând peste cele de mai sus (deși nu ar trebui), aș spune că e mai puțin important dacă vârsta este 13 sau 14 ani sau nu se stabilește vreo vârstă, ca în Franța[6].
Apropo de Franța, deputații lor au adoptat azi interzicerea rețelelor sociale pentru minorii sub 15 ani (iar Australia a decis același lucru, în decembrie, pentru cei sub 16 ani) și ar trebui ca să se pronunțe și cu privire la interzicerea telefoanelor mobile în licee[7] – asta în condițiile în care la noi se dau temele pe WhatsApp direct copiilor în clasa a V-a (și cred că și mai devreme, în unele locuri.
Revenind pe pământ românesc, întrebările pe care cred că trebuie să ni le punem sunt următoarele:
– Este comiterea faptelor grave de către minori o veritabilă problemă sau reacționăm din emoție (ca în alte cazuri)?
– Dacă este o problemă, este legea penală răspunsul cel mai potrivit?
– Mai exact, este bine să internăm într-un centru de detenție un copil de 10-11-13 ani alături de unul de 17-18-19 sau mai mult (da, pot fi și majori)?
– Ce va face un minor care intră la 13 ani și iese din centrul de detenție la 28 de ani (presupunând că execută maximul măsurii educative, 15 ani)? Avem studii care ne spun că rata de recidivă e mai mică în acest caz?
– În situația care se discută în presă zilele acestea, o vârstă mai mică a răspunderii penale ar fi schimbat ceva? Pentru că la cei de 15 ani nu a schimbat.
Am spus de mai multe ori și au spus-o și alții: de câte ori se întâmplă o tragedie, ne grăbim să schimbăm legea penală. Este cea mai la îndemână măsură, este, așa cum ziceam, și destul de simplu față de alte aspecte de durată, care presupun costuri, schimbări de mentalități și modificări în modul de funcționare a unor instituții. Dar ne-am uitat, de exemplu, dacă după Legea Anastasia s-a redus numărul de accidente rutiere soldate cu decese comise de șoferi care conduceau fără permis ori sub influența alcoolului ori a drogurilor? Sau numărul acestor din urmă infracțiuni? Știm dacă pedofilii sunt mai speriați de la 1 ianuarie 2024 și nu mai comit infracțiuni?
Cred că, dacă instrumentele internaționale și studiile în domeniu sunt unanime în a nu recomanda închisoarea (oricum vrem să o numim) decât ca ultimă măsură pentru minori, dacă se vorbește despre educație, educație și iar educație și dacă totul indică spre deficiențe structurale în serviciile de protecție a copilului, să umblăm tot la legea penală ca primă (și, de multe ori, unică) reacție nu va conduce la rezultatul dorit și ne va face să rămânem sub aceeași iluzie a lui am făcut ceva.
5. În loc de concluzie
Pentru că îmi place cum scriu francezii, las aici un citat dintr-o scrisoare trimisă în martie 2025 de mai mulți specialiști atunci când s-a propus înăsprirea regimului răspunderii penale a minorilor[8]. Printre specialiști se numără profesori, avocați, foști Avocați al Poporului, judecători, președinta UNICEF Franța, reprezentanți ai altor autorități etc., printre care și Jean-Pierre Rosenczveig, președintele Tribunalului pentru Minori din Bobigny, care are un blog pe Le Monde despre drepturile copiilor[9].
„Atenția acordată copiilor și respectării drepturilor lor dintr-o perspectivă preventivă reprezintă, fără nicio îndoială, una dintre cele mai eficiente pârghii pentru combaterea violenței.
(…)
Cu cât copiii aflați în dificultate sunt abandonați de la vârste foarte fragede, cu atât mai mult se vor regăsi într-o logică a atotputerniciei și în conflict cu legea. Pretinsa securitate pe care o urmărim nu va fi astfel mai bine asigurată. În anii 1990, când delincvența juvenilă a crescut și s-a transformat, justiția a știut să-și adapteze, fără modificarea legislației, modalitățile de intervenție pentru a pune în aplicare răspunsuri specifice, rapide și ferme, așa cum se impunea. Legiuitorul a venit ulterior în sprijin. Dar cine își mai amintește?
Astăzi, autoritățile publice preocupate să fie ordine nu se pot mulțumi cu anunțuri spectaculoase sau cu o abordare pe termen scurt, centrată pe activitate legislativă (în original, production législative). Ele trebuie să se angajeze efectiv pentru a reuni mijloacele necesare în vederea redresării cursului vieții copiilor aflați în pericol sau delincvenți, astfel încât alți copii să nu ajungă, la rândul lor, în pericol sau delincvenți.
Amenințările cu sancțiuni nu constituie o politică și în niciun caz o politică eficientă. Cu alte cuvinte, o politică a copilăriei nu se rezumă la adăugarea, la justiția penală a minorilor, a unor dispoziții provenite din dreptul penal al adulților (…). Ea trebuie să privească, de asemenea, ansamblul instituțiilor responsabile de protecția, educația și sănătatea copiilor, precum și sprijinul acordat părinților acestora, cât mai devreme posibil. Societatea nu are nimic de câștigat dintr-o abordare îngustă, alcătuită exclusiv din dispoziții penale coercitive. O asemenea abordare ignoră valorile noastre, istoria noastră și realitatea.”
[1] A se vedea https://www.hamangiu.ro/sanctionarea-faptelor-comise-de-minori-spre-un-model-european
[2] Pentru acest subiect, a se vedea https://www.unicef.fr/article/vote-a-16-ans-parce-que-les-jeunes-ont-une-voix/
[3] A se vedea https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/28982
[4] A se vedea https://ier.gov.ro/wp-content/uploads/2022/07/ONU-CRC-C-GC-24-RO.pdf
[5] A se vedea https://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/Xref-XML2HTML-en.asp?fileid=21090&lang=en, iar pentru tot pachetul: https://www.coe.int/en/web/children/child-friendly-justice#{%2212440309%22:[5]}
[6] Pentru informații despre justiția pentru minori, a se vedea https://www.justice.gouv.fr/justice-france/justice-mineurs/justice-penale-mineurs (ceva ce s-ar putea face și la noi).
[7] A se vedea https://www.lemonde.fr/pixels/article/2026/01/26/l-interdiction-des-reseaux-sociaux-aux-moins-de-15-ans-approuvee-par-les-deputes_6664229_4408996.html
[8] A se vedea https://www.lemonde.fr/idees/article/2025/03/19/l-attention-portee-aux-enfants-est-l-un-des-leviers-les-plus-efficaces-pour-lutter-contre-la-violence_6583556_3232.html
[9] A se vedea https://www.lemonde.fr/blog/jprosen/. În plus, a se vedea recomandările UNICEF de aici: https://www.unicef.org/eca/media/27721/file/Systematic%20Responses%20to%20Children%20under%20the%20Minimum%20Age%20of%20Criminal%20Responsibility%20who%20have%20been%20(Allegedly)%20Involved%20in%20Offending%20Behaviour%20in%20Europe%20and%20Central%20Asia.pdf