De ce profesorii de drept penal din România se opun Legii femicidului?
Am primit această întrebare la finalul prezentării mele de la Varșovia, în care am discutat despre modalitatea în care se abordează prevenirea și pedepsirea femicidului în România.
Nu m-am consultat, desigur, cu toți profesorii de drept penal din România pentru a ști părerea lor, dar din discuțiile avute cu o parte dintre ei, au reieșit câteva puncte comune.
Înainte de toate, cred că niciun profesor de drept penal (sau care predă alte materii) nu se opune unei legi care chiar ar preveni femicidul sau orice altă infracțiune. De altfel, așa cum am arătat în articolul în care am analizat Legea femicidului, nici nu m-am aplecat asupra primei părți a legii, cea în care se definește femicidul, în care se vorbește despre colectarea datelor și se trasează regulile privind elaborarea instrumentelor de evaluare a riscului.
Mai mult decât atât, am salutat faptul că această lege, spre deosebire de multe altele care, declarativ, au ca scop tot prevenția, nu modifică doar Codul penal, ci creează baza pentru măsuri efective în vederea protecției victimelor. Eficacitatea lor va fi, cu siguranță, apreciată după ce acele instrumente vor începe să funcționeze, iar această operațiune nu se poate face (doar) de „penaliști”.
Ceea ce am analizat și ceea ce colegii mei continuă să trateze în lucrările lor (tocmai a apărut și cursul actualizat al domnului profesor Cioclei, în care este analizată și Legea femicidului) se referă însă la modificările Codului penal. Iar ceea ce respingem, de fapt, de fiecare dată, sunt modificările și/sau completările:
(1) dese ale Codului penal,
(2) necorelate cu alte legi recente sau care se dezbat în paralel,
(3) care au ca scop doar creșterea pedepselor,
(4) făcute într-o modalitate care transformă dreptul penal în matematică și crește riscul erorilor de calcul, dar și care reclamă schimbări de încadrare juridică dese și operațiuni complicate de stabilire a legii penale mai favorabile,
(5) făcute ignorând faptul că se vor aplica nu doar situațiilor specifice avute în vedere de inițiatori, ci și altora (ex. un frate major care îi dă două palme altui frate va fi cercetat din oficiu),
(6) care dau naștere unor probleme serioase de aplicare (ex. lovirea în public care a avut ca urmare moartea victimei cum se încadrează?) sau
(7) care ridică probleme de revictimizare (ex. victima agresiunii sexuale se poate împăca cu autorul),
(8) făcute fără o consultare cu profesioniștii măcar în ceea ce privește tehnica legislativă,
(9) care vor conduce la o practică judiciară neunitară sau care va „trage” de circumstanțe atenuante pentru a putea ajunge la o pedeapsă potrivită și
(10) care în esență, nu vor avea rezultatul dorit chiar prin Expunerea de motive (să nu uităm modificările aduse de Legea nr. 217/2023…).
În acest context, citesc în presă zilele acestea despre ultimele cazuri care par a fi femicid (spun astfel și cred că ar trebui să spunem astfel din necesitatea respectării prezumției de nevinovăție) și cum lumea este surprinsă că, în ciuda modificării Codului penal, nu se întâmplă nimic. Cam la toate postările despre aceste subiecte există zeci de comentarii care cer pedepse mai aspre, eventual pedeapsa cu moartea. În schimb, cu privire la un alt caz mediatizat recent, neîncadrat în cele din urmă ca tentativă la infracțiunea de omor, citesc următoarele:
<<La poliție, femeia a predat mai multe înregistrări în care agresorul o amenința cu moartea prin incendiere: „25 de ani, 25 de ani, ……. să dea dracu’ în mine dacă nu-mi iau 25 de ani… stai, fă, liniștită, cheamă, fă, poliția să vadă dacă sunt în zonă, cheamă, fă, dar cu asta te-ai ars în seara asta… te-ai ars sută la sută, fă-mi ce vrei tu…”.>>
Cum spuneam și cu alte ocazii, citând oameni care au cercetat cu mult înaintea mea: femicidul nu este un eveniment izolat. Un bărbat nu se trezește într-o bună dimineață după ani în care s-a purtat exemplar și își omoară partenera. Acest bărbat a mai avut, de regulă, contact cu autoritățile, poliția știa de el, vecinii știau, familia știa, poate avusese și ordin de protecție, poate mai fusese condamnat pentru alte fapte. El exercită control asupra majorității aspectelor din viața femeii (știe exact cu cine se întâlnește, cu cine vorbește, poate chiar îi instalează dispozitive de urmărire etc.), iar violența fizică este constantă și gravă (excelentă postarea dlui dr. Marius Neagu despre strangulare ca puternic factor predictiv al femicidului), devenind extremă mai ales în contextul (anunțului) separării. Autorul femicidului nu va fi speriat de pedepse mari, pentru că, în momentul în care comite fapta, nu face un calcul rațional, ci o comite pentru că simte că nu mai are nimic de pierdut (de aceea 25 de ani sau detențiunea pe viață nu îl sperie), până într-atât că apoi se și sinucide sau încearcă să se sinucidă (sau, cum am văzut, o comite și apoi se și predă). Pe acest om care crede că doar așa „se va elibera” nu-l convinge un ¼ în plus să nu-și lovească sau ucidă partenera. De altfel, pe femeia lovită zilnic acasă nu o încălzesc cu nimic modificările cu 1/3 și ¼ sau chiar faptul că, dacă va fi ucisă, agresorul va putea primi detențiune pe viață.
Mesajul e foarte simplu și l-am mai spus, și eu, și alți colegi: putem să creștem pedepsele oricât dorim; nici măcar nu e așa greu să facem asta. Sigur că faptele grave trebuie pedepsite cu pedepse proporționale, dar dincolo de asta, ce altceva facem ca să nu ajungem la ele?
În acst sens, repet câteva întrebări din articolele anterioare – ce a făcut statul după adoptarea legii Anastasia pentru a preveni accidentele rutiere? Avem drumuri diferite, avem campanii mai multe și mai eficiente despre condusul sub influența băuturilor alcoolice sau a substanțelor psihoactive, controale în trafic mai serioase, vizite medicale „pe bune” pentru permise? Cât de educați/„sensibilizați” sunt cetățenii cu privire la riscurile la care se expun și îi expun pe ceilalți în urma unor astfel de comportamente? Cum stăm cu respectul față de reguli, în general și cât de mult mai funcționăm pe principiul „lasă că merge și-așa”/„am mers de o mie de ori și nu s-a întâmplat nimic”/„când eram eu copil…”? Ce s-a mai întâmplat, în afară de celebrul mesaj difuzat la radio și TV despre violul asupra unui minor, după adoptarea Legii nr. 217/2023 pentru prevenirea abuzurilor sexuale asupra copiilor?
Apropo de campanii, am văzut recent videouri ale MAI și Poliției despre violența domestică. Recomand, din când în când, lecturarea comentariilor la astfel de postări (o captură de ecran este mai jos; am tăiat numele și pozele). Avem, acolo, tot ce (nu) ne dorim să vedem – neîncredere în autorități, dorința de răzbunare, misoginism, efectul invers al conștientizării unui subiect…
Mi s-a spus, acum în septembrie la conferința Eurocrim, referitor la modificarea Codului penal, că trebuie să începem de undeva. Am întrebat, la rândul meu, „de ce cu Codul penal?”. Spun asta pentru că, în multe alte comentarii de la diverse știri, văd și respingerea termenului „femicid”, întrucât și bărbații sunt victime ale omorului (mi-am amintit de o prezentare de anul trecut tot de la Eurocrim în care se arăta că mediatizarea unui caz de femicid ar crește cu 10% riscul de comitere a unui nou femicid în următoarea lună). Poate că de aici ar trebui să începem, de la conștientizarea faptului că uciderea femeilor de către partenerii lor nu este un omor ca toate celelalte omoruri (cum nici violul asupra minorilor nu este un viol ca violul asupra adulților), întrucât nu are aceleași cauze și nu se întâmplă, ca majoritatea celorlalte, spontan. Violența de gen nu este o problemă punctuală, pe care să o rezolvăm prin soluții punctuale de creștere a pedepselor.
Am atins, în această postare, mai multe subiecte – desigur, doar începuturi de discuție, pe care m-aș bucura să le continui cu cei interesați de această temă. Sunt mare fan al discuțiilor și îmi place să ascult păreri cât mai diferite, întrucât mereu am ceva de învățat (din păcate, constat că „de partea cealaltă”, lumea se întâlnește uneori doar pentru a auzi idei care le validează credințele). Recomand, în acest sens, înregistrările celor două conferințe de la începutul anului organizate la Facultatea de Drept, Universitatea din București – cea despre violența de gen și cea despre vârsta răspunderii penale – în care la masa discuțiilor au fost profesori, avocați, judecători, procurori, psihologi, polițiști, reprezentanți ai ONG-urilor cu perspective dintre cele mai variate.
Și rămâneți aproape, organizăm în noiembrie la Facultate o conferință cel puțin la fel de interesantă și cu speakeri din toate domeniile, despre protecția peroanelor vulnerabile.
